Şanţul

Ştefi se opri şi el fixând cu privirea acel dragon care îi amintea de stindardul de luptă al dacilor. Dragonul levita strălucitor la intrarea unei guri mari de galerie prin care se întrezăreau primele trepte largi dintr-un şir nesfârşit care sfredelea pământul în spirală către suprafaţă. Nu trecu mult şi dragonul începu să se stingă uşor împrăştiind sclipiri din ce în ce mai palide pe care cristalele de stâncă din pereţii vizuinei le reflectau mereu amplificate aruncând în întuneric scânteieri jucăuşe asemenea stelelor de pe bolta cerească. Când se stinse complet evanescentul dragon aruncă din nou vizuina într-o beznă adâncă.

Desprins ca dintr-o vrajă băieţelul pătrunse în galerie şi începu să urce obositorul şir de trepte roase de vreme la lumina slabă răspândită de micuţa lanternă. Era o urcare abruptă şi pe măsură ce galeria se îngusta Ştefi observă cu uimire că aspectul pereţilor şi al treptelor se schimba de parcă erau săpate în stâncă masivă. Deodată tăcerea de mormânt a galeriei fu sfâşiată de un lătrat înfiorător ca o tânguire care urca în spirală până la el din străfundurile întunecate ale labirintului pe unde hălăduia Căţelul Pământului. Înspăimântat copilul se repezi înainte pe scări în timp ce inima îi bubuia în piept şi picioarele aproape că nu mai atingeau treptele care se derulau la nesfârşit într-o ascensiune ce părea că nu se mai termină. Aproape că ameţise atunci când dorind să mai urce o treaptă simţi o durere surdă care îl fulgeră din creştet până-n tălpi. Se izbise cu capul de ceva tare şi după ce a pipăit îndelung acel lucru şi-a dat seama că trebuie să fi atins un soi de pardoseală. Obstacolul era din piatră şi Ştefi descoperi cu groază că nu-l putea mişca. Dar nu deznădăjdui nici acum. Se învârti sub el împingându-l din toate poziţiile până când într-un târziu lespedea de piatră cedă.

Lespedea era chepengul de acces într-o încăpere subterană vastă ale cărei margini îndepărtate se pierdeau în întunericul ce se aşternea dincolo de locul slab luminat pe unde băieţelul îşi scosese capul. Puştiul se târâ cu multă grijă prin deschizătura din pardoseala de piatră străduindu-se din răsputeri să nu lase capacul greu să cadă la loc. Din păcate nu izbuti şi în timp ce zăcea epuizat pe pardoseală auzi sumbrele ecouri ale prăbuşirii chepengului care zgâlţâiră bine, de câteva ori, tot aerul din încăpere. Ştefi se ridică repede de jos şi se lipi încordat de una dintre masivele coloane de piatră neşlefuită care se rânduiau în toate direcţiile dispărând fără număr în întunericul dens. Sculptaţi în bazalt pe coloanele din jurul chepengului, demoni cu aripi şi gheare vultureşti vărsau din gurile larg căscate şi rânjite o stranie lumină galbenă delimitând explicit acea margine a tărâmului subteran de tot restul său care rămânea scufundat în bezna cea mai neagră. Un amestec de pericol şi suspans se furişa printre coloanele masive de piatră pândind din întuneric. Copilul se afla la porţile unei regiuni fermecate, un loc unde lucruri foarte vechi şi ciudate se păstraseră neschimbate pentru că niciodată nu fuseseră de nimeni tulburate.

Pe nesimţite din străfundurile întunecate ale acelui tărâm subteran veni în salturi ritmice o creatură înaripată, bizară şi monstruoasă, care se îndreptă direct către Ştefi. Arătarea ţopăia şontâcăind înainte ajutându-se de labele palmate terminate cu gheare puternice şi de aripile membranoase ca de liliac. Se apropie de băieţel clănţănind din cele două rânduri de dinţi care umpleau o gură cu un maxilar scurt ca de hienă prin care era trecută o zăbală grea dintr-un metal sclipitor. Înfipt bine în şa un bătrân aprig înveşmântat în piei de animale trăgea doar cu o mână de căpăstru dirijând îndemânatic dihania înspre colţul unde copilul speriat bătea în retragere. În cealaltă mână bătrânul ţinea o suliţă în vârful căreia şuiera dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe pe care băieţelul îl întâlnise jos în labirint, numai că acum nu mai era doar un abur luminos, ci era cât se poate de real. Cu puţin înainte să fie prins, Ştefi o coti brusc la stânga şi alergă cât îl ţinură picioarele de-a lungul peretelui zgrunţuros. Bătrânul smuci şi el creatura înaripată şi într-o clipă îi tăie calea. Indiferent cât de iute ar fi fugit, cât de repede s-ar fi răsucit, învârtit sau ar fi sărit, până la urmă tot avea să fie prins. Băieţelul se opri, se aşeză cu spatele la perete simţind cum i se strânge stomacul şi se pregăti curajos să îşi înfrunte soarta. Ochii lui încruntaţi aruncau fulgere verzi înspre bătrânul care descălecase şi se îndrepta calm către el sprijinindu-se în suliţă. Oricine în situaţia lui ar fi stat locului, dar nu şi Ştefi care mai făcu o ultimă încercare de a o lua la fugă. Tot efortul lui se concretiză însă într-un pas împleticit înapoi ce nu reuşi să-l smulgă din vraja puternică în care bătrânul cu părul şi barba vâlvoi îl prinsese.

Vrăjitorul care îi blocase picioarele lui Ştefi era mai degrabă scund decât înalt şi în ciuda unui aer de bătrâneţe era încă robust şi bine făcut. Faţa lui masivă cu pomeţii proeminenţi, aproape ascunsă de o barbă albă şi stufoasă ce îi acoperea o mare parte din obraji, era mai puţin zbârcită decât te-ai fi aşteptat, în timp ce fruntea înaltă era încadrată de şuviţe lungi de păr alb în dezordine. Avea nasul scurt şi drept, iar ochii lui negri, deşi puţin injectaţi, erau foarte vii şi sfredelitori. Trupul vânjos era acoperit de un maldăr de piei de animale care îi atârnau deasupra unei perechi de cizme înalte şi grele.

Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Adrian Mielcioiu

Adrian Mielcioiu Blog | De același autor

Numeroase premii la diverse festivaluri literare. În 2005 publică primul său volum de poezie, "Despachetări carnivore". Publică poezie în numeroase reviste literare. În anul 2013, la editura Brumar, a publicat un al doilea volum de versuri: “Crânguri de portocali”.

Recomandări

Adaugă comentariu