Şanţul

Vizuina mai avea încă două ieşiri care dădeau în tot atâtea vizuini asemănătoare. Curând Ştefi constată cu nelinişte că pe măsură ce se deplasa de la o vizuină la alta ele se înmulţeau, ca nişte caverne ce răspândeau o ameninţare fără nume şi o duhoare acră de nesuportat. Fiecare astfel de vizuină era un nod în reţeaua de culoare strâmte şi întortocheate ale unui labirint subteran înspăimântător. Mulţimea de orificii din pereţii lui ciuruiţi făceau din labirint un fagure nefiresc care se ramifica alambicat în profunzimile întunecate ale pământului.

Băieţelul se chinuia să răzbească printr-un culoar foarte îngust când un zgomot ca nişte picurări lente şi groase îl pironi locului. Rezemat în picioare de peretele buretos din spatele lui şi cu pieptul atingându-l pe cel dinainte, asculta cu inima cât un purice acele picurări odioase care îi dădeau fiori pe culoarul luminat difuz de lanterna care începuse să dea semne de oboseală. Deodată îşi simţi tricoul umed şi când puse mâna degetele i se năclăiră cu ceva lipicios. Când se uită mai atent observă cu groază că substanţa vâscoasă care îi îmbiba hainele se prelingea pe pereţi dintr-o sumedenie de orificii în care pulsau încleiate larve oribile de coropişniţă. Prin puţinele orificii rămase neocupate de larve colcăiau coropişniţe adulte care treceau de pe o parte a pereţilor pe alta îngrijind de odraslele lor. Peste tot în semiîntunericul din jurul lui scânteiau mii de ochi cu străluciri roşietice de coşmar. Ştefi nu putu să-şi reţină un ţipăt scurt care agită şi mai mult creaturile. Se grăbi să scape din încercuirea acelor ochi neomeneşti, iar când se prăbuşi epuizat în vizuina de la capătul culoarului cu coropişniţe nu putea spune cum reuşise s-o facă atât de rapid.

Nici nu-şi venise bine în fire, când un lătrat îndepărtat şi profund împrăştie ciorchinele de lilieci a cărui prezenţă suspendată de tavanul vizuinii Ştefi nu o observase până atunci. Băieţelul sări imediat în picioare şi ieşi repede din vizuină după liliecii speriaţi ale căror aripi nu făceau niciun zgomot în fluturarea lor fantomatică. Îşi aminti imediat de poveştile terifiante pe care le auzise în satul bunicilor lui despre o creatură subpământeană hidoasă, în timp ce ciudatul lătrat continua să reverbereze prin culoarele încâlcitului labirint subteran. Ţăranii povesteau despre o creatură oarbă, cu corpul alungit şi picioarele scurte, acoperit de o piele zbârcită şi albă, lipsită de păr, pe care ei o numeau Căţelul Pământului. Un fel de cârtiţă cu totul neobişnuită. Povesteau cum intră el în morminte şi îi muşcă de nas şi de urechi pe cei înmormântaţi de curând, şi cum rudele pun în mâna sau între dinţii morţilor un ban pentru a-i păzi de atacurile lui. Cu banul răposatul plătea ca să fie lăsat în pace. Cui nu plătea Căţelul Pământului îi rodea nasul şi urechile lăsându-l să meargă slut la Judecata de Apoi.

Cu toate grozăviile acestea în minte puştiul se grăbea pe culoarele labirintului încăpăţânându-se să caute o ieşire, timp în care se ruga să nu dea nas în nas cu Căţelul Pământului al cărui lătrat înspăimântător parcă se auzea din ce în ce mai tare. În obscuritatea labirintului lăsa în urmă vizuină după vizuină, culoar după culoar, fără să-şi dea seama că prin multe dintre ele mai trecuse de câteva ori. După câteva asemenea incursiuni gâtul i se uscase şi se afla la capătul puterilor. Nu se simţea în stare să mai meargă mult aşa că se opri să-şi tragă sufletul într-o vizuină care i se păru lui că nu mirosea atȃt de urât ca ultimile prin care trecuse. Se ghemui într-un colţ cu genunchii la gură ascultând înfiorat cum latră Căţelul Pâmântului, până când aţipi.

După numai câteva clipe o prezenţă pe care o percepea foarte limpede în mintea lui îl trezi brusc. În dreptul uneia dintre ieşiri un abur sidefiu care iradia o lumină slabă arunca reflecţii palide pe pereţii vizuinii. Cuprins de o stare de calm Ştefi se ridică în picioare şi se îndreptă parcă teleghidat spre acea ieşire. Aburul începu să se dilate şi să se contracte ritmic, în timp ce luminozitatea lui creştea sau scădea în intensitate. Când băieţelul ajunse aproape de el, aburul luminos licări jucăuş de câteva ori şi-o zbughi afară din vizuină. Copilul îl urmă şi ajunse într-un coridor unde aburul scăpără dintr-o dată mai puternic şi începu să urzească tot felul de forme fantastice. Făpturi despre care citise în cărţile lui de poveşti şi despre care era convins că nu pot exista, se întrupau acum din aburul luminos chiar sub nasul lui conducându-l cu rândul prin cotloanele labirintului către o ţintă numai de ele ştiută. Zmei puternici cu cozi lungi acoperite de solzi, scorpii cu multe capete care scoteau flăcări pe nări, zgripţuroaice oribile şi brehne pocite puse pe şotii, balauri cu aripi şi trupuri de şarpe, căpcăuni cu un ochi în ceafa de câine şi altul în fruntea de om şi jidovi cu dinţii ca fiarele plugului, se înlocuiau rapid pe culoarele labirintului lăsând în urma lor tot mai multe vizuini până când fantastica succesiune se opri la un dragon cu cap de lup şi trup de şarpe care nu se mai clinti din loc când ajunseră în vizuina din centrul labirintului.

Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Adrian Mielcioiu

Adrian Mielcioiu Blog | De același autor

Numeroase premii la diverse festivaluri literare. În 2005 publică primul său volum de poezie, "Despachetări carnivore". Publică poezie în numeroase reviste literare. În anul 2013, la editura Brumar, a publicat un al doilea volum de versuri: “Crânguri de portocali”.

Recomandări

Adaugă comentariu