Astăzi, locul de joacă preferat al copiilor, şanţul şerpuia la marginea pădurii năpădit de abundenţa sălbatică a vegetaţiei. Din loc în loc, pe anumite porţiuni, tufe spinoase de porumbar şi măceş alternau despărţite de mici smârcuri în care bălteau ochiuri urât mirositoare înconjurate de ţipirig şi papură, la adăpostul cărora broaşte şi insecte de tot felul îşi consumau existenţa. Numeroasele meandre le permiteau copiilor să se pitească unii de alţii după coturile unde şanţul îşi schimba brusc direcţia, astfel încât cel mai mult le plăcea să se joace aici hoţii şi vardiştii. Când se înarmau cu ţevi de PVC încărcate cu cornete de hârtie, la sfârşitul jocului fundul şanţului era pavat cu foi de matematică şi română pe care copiii îşi făcuseră în anii trecuţi temele pentru şcoală. Foarte mult le plăcea să se joace şi de-a v-aţi ascunselea, mai ales noaptea, când se dotau toţi, fete şi băieţi, cu lanterne care transformau şanţul însufleţit de larma veseliei într-un râu de lumină şerpuind strălucitor în întuneric.
Hotărât lucru, “La Şanţ” era locul unde se petreceau cele mai tari întâmplări povestite de copii pe bancă în faţa blocului generaţie după generaţie. Fără s-o ştie Ştefi era pe cale să treacă printr-o întâmplare nouă, nepovestită de nimeni niciodată până atunci, cea mai tare dintre toate, care avea să facă din el o legendă în viaţă.
Ca să ajungă la pădurea care ȋşi lăbărţa umbra binefăcătoare pe celălalt mal, Ştefi merse de-a lungul şanţului pȃnă la un loc unde malurile ȋnalte erau puţin surpate şi era mai uşor de travesat. Îşi puse mingea lȃngă un măceş din apropiere şi începu să coboare. Nici nu se lăsase bine pe vine că şi dispăru fără urmă. Pământul bătătorit pe care călcase se evaporase de sub el ca prin farmec. Bietul copil nici nu apucase să clipească înainte să fie înghiţit de vârtejul întunecat care se căscase ca o pâlnie înfiorătoare dedesubtul lui. După ce căzuse în gol un timp care i se păruse o veşnicie, acum bâjbâia speriat în întuneric prin ceea ce părea a fi o galerie subterană, căutând o cale de întoarcere la suprafaţă. Dar nu făcea altceva decât să pătrundă şi mai adânc în măruntaiele întunecate ale pământului.
Când îşi mai reveni puţin resimţi dureros toate zgârieturile şi vânătăile pe care le făcuse în urma căderii, dar uită repede de toate neplăcerile când realiză cu surpriză că avea într-unul din buzunarele pantalonilor lanterna lui breloc pe care din fericire uitase s-o pună la locul ei în sertarul de la birou cȃnd se ȋntorsese de la ultima lui escapadă nocturnă “La Şanţ”. Aprinse repede lanterna şi constată cu uşurare că bezna de catran a galeriei era împrăştiată la câţiva metri buni înaintea lui. Odată scăpat de întuneric, gândul că cineva îi întinsese o capcană îşi făcu din ce în ce mai mult loc în mintea lui, înlocuindu-i frica cu o mare dorinţă de revanşă. Puştiul căpătase deja un zâmbet neastâmpărat care în combinaţie cu licărul din ochişorii lui verzi şi hăinuţele tăvălite îl făceau să semene cu un spiriduş. Îmbărbătat de acest gând, Ştefi-Spiriduşul grăbi pasul prin tunelul galeriei în căutarea adversarului său subpământean.
Pe măsură ce înainta prin galeria căptuşită cu licheni gelatinoşi şi îmbibată de o umezeală care răspândea un miros pătrunzător de mucegai, băieţelul se ferea să nu se încurce în pânzele mari de păianjen pe care le întâlnea la tot pasul. Numai ideea că ar putea să sfârşească prins într-una din ele îi îngheţa sângele în vine. La unul din coturile pe care tunelul le făcea descoperi cu oroare într-o pânză întinsă între nişte rădăcini care ieşeau din pereţii tunelului ce mai rămăsese din ceea ce semăna cu un şobolan. Ştefi îşi imagină imediat nişte păianjeni mari cât pisicile mişunând prin galerie pe urmele lui. O luă repede la fugă şi nu se mai opri decât când ajunse într-un loc în care galeria se îngusta atât de mult încât nu mai putea să rămână în picioare. Se cutremură întrebându-se dacă va mai apuca vreodată să vadă lumina soarelui. Imediat îi apărură în minte părinţii lui care îl încurajară şi de această dată la fel cum o făcuseră mereu când dăduse de greu şi răzbise cu ajutorul lor. Aşa va fi şi acum, îşi spuse hotărȃt micuţul în timp ce se aşeza în patru labe, după care dispăru repede în deschizătura mică din faţa lui.
Acest tronson de galerie nu semăna deloc cu cel de dinaintea lui. Era înclinat ca un tobogan şi tapisat cu o pădure de viermi lungi şi fremătători, ca nişte râme mai mari, ale căror ondulaţii şi secreţii îl împingeau pe Ştefi într-o direcţie precisă. Puştiul se aşeză pe burtă cu mâinile şi picioarele întinse şi se lăsă purtat de numeroasele braţe puternice încercând să facă abstracţie de scârba pe care nămolul alunecos şi miile de atingeri i-o provocau. La fiecare atingere viermii se aprindeau traversaţi de fulgerări albastre care brăzdau tăcut întunericul. Mai repede decât s-ar fi aşteptat braţele unduitoare îl împinseră într-un soi de vizuină mult mai spaţioasă decât cele săpate de animale în care se putea sta lejer în picioare sau tolănit pe jos.