Durerea, o senzație în fața căreia nu primim scutire de la viață. Simpla sa prezență este consumatoare de energie, de viață, de dorință. În prezența ei uităm să mai visăm, uităm să prețuim viața fiind preocupați să scăpăm de ea. Dar, în același timp ne oferă dreptul la vindecare. E semnalul de alarmă, cel care te face să te oprești.
Trupul care ne servește zilnic pentru a putea face față celor mai mărunte lucruri, e cel care ajunge să lupte împotriva ei și primul care ne avertizează că ceva se întâmplă cu noi.
Toate emoțiile reprimate își găsesc lăcaș undeva în interiorul nostru. Și cresc. Tot cresc, până în momentul în care nu mai au loc și se manifestă la exterior. Ceea ce ajungem noi să vedem la suprafață, e forma pe care o ia emotia reprimată, căci boala și-a făcut culcuș în dedesubturi.
Durerea te încătușează, te imobilizează, te îngheață. E cea care te face să îți simți neputința. Fiecare dintre noi o percepe diferit, o acceptă și luptă diferit împotriva ei. Nimeni în afară de ce-l în cauză nu are dreptul de a o măsura sau de a o discuta. Singurul nostru drept în fața ei este cel de a alina. Nimeni nu are nevoie de milă, ci mai degrabă are nevoie de o vorbă bună, de un zâmbet, o îmbrățișare.
Omul nu e conștient de puterea sa interioară. Fiecare dintre noi nu primește mai mult decât poate duce, și la urmă, nu suntem noi aceia care să stabilim cine să o cunoască și de ce ar trebui să o cunoască. Durerea ne schimbă, în prezența ei devenim eroi sau ne copleșește încât ajunge să fie mai puternică decât noi.
Durerea te învață că nu ești doar acest trup, că ești mai mult decât atât. Te învață că în luptă cu ea speranța este ultima care moare, chiar dacă vei fi câștigător sau învins. Te învață că durerea ascunsă naște boală și că atunci când nu îi găsești cauza ea împânzește totul. Te învață că nimic nu e veșnic în plan material, indiferent de puful în care ai ajuns să trăiesti.
Și ne mai învață că indiferent cât ne vom dori să nu o cunoaștem, valurile sale tot vor atinge la un moment dat al nostru țărm.
În durere mai mult ca oricând avem nevoie unii de ceilalți, de seninătate, de mângâiere, de încurajare. Când te gândești că totul e doar o clipă, de ce am alege să ridicăm ziduri în jurul nostru sau să pierdem timp în durere?
