Fiecare generație are dreptul de a-și încerca propria revoluție și fiecare tânăr are dreptul de a testa limitele autorității.
Scriu aceste rânduri ca unul dintre aceia care au participat încă din primele zile la evenimentele din decembrie ’89. Și ca unul care a participat încă din prima zi la Golaniadă și la mai toate manifestațiile pro-democrație din București. Iar această introducere nu înseamnă nicidecum că mă cred mai “știutor” decât ceilalți. Ci doar că am câteva experiențe de viață în plus. Atât și nimic mai mult.
1989 vs. 2013
Să vă spun un “secret”: în decembrie ’89, când strigau “Jos comunismul!”, unii dintre participanți credeau că asta înseamnă dreptul de a găsi blugi de import în magazine. Alții credeau că înseamnă dreptul de a avea un program la televizor măcar ca bulgarii, iar alții sperau că e dreptul de a găsi alimente “la liber” în magazinele alimentare… Și tot așa. Foarte puțini erau aceia care știau cu adevărat ce înseamnă cuvintele scandate și chiar și mai puțini ce ar putea însemna capitalism.
Prin urmare, atunci când se spune despre manifestanții din Piața Universității că habar nu au ce cer, asta nu ar trebui nici să sperie și nici să mire pe nimeni: dacă ar fi fost posibilă o anchetă jurnalistică în decembrie 89, rezultatele ar fi fost, foarte probabil, cam aceleași.
Golan vs. hipster
Și încă un “secret”: în 1990, atunci când Ion Iliescu, președintele de atunci, i-a categorisit pe manifestanți drept golani, manifestanții au răspuns prin a-și prinde cu toții, pe piepturi, etichete pe care scria “golan”. Și au început să le poarte cu mândrie, transformând cuvântul golan Piața Universității în Golania, prima zonă liberă de neo-comunism (și, destul de probabil, și ultima).
Și, chiar mai mult: în Golania, hipsteri eram cei mai mulți! Atât cât ne permiteau vremurile. Dacă ar fi fost posibil, cu toții am fi avut “aifoane”, genți de fițe și încălțări trendy. Ne-am mulțumit însă cu ce ne era la îndemână pe atunci în materie de hipstereală: walkman-uri chinezești, “blugi de firmă” de la turci, brichete cu “supapă montată” pe post de lampioane.
În fine, ideea e simplă: diferența dintre Piața Universității de azi și cea de atunci e că astăzi nimeni nu se simte mândru că este numit “hipster”. Iar atunci cu toții eram mândri că eram “golani”.
Nu mințiți poporul cu televizorul!
Iar diferența aceasta – zic eu, esențială – este dată de lipsa unei strategii reale a protestestelor, venite de la un grup recunoscut ca grup-lider. Nu a unui plan de acțiune, nu a unui desfpșurător, ci, repet, a unei strategii.
Mai exact: “nu mințiți poporul cu televizorul” s-a scandat încă din 1990. Și, probabil, o să se mai strige. Dar, chiar dacă unora le-ar putea suna bizar, esențială nu este problema “tembelizorului”, ci faptul că, în teoria conflictului, e stupid să confunzi rezolvarea problematicii cu structurarea comunicării. Știu, sună complicat. Însă așa și este. Iar faptul că mai multe organizații mari – care au avut și timp și bugete – au crezut ca zgomotul pet-urilor și spectacolul lampioanelor pot fi suficiente pentru a contracara suculentele investiții ale “taberei adverse” este, pentru a mă exprima foarte elegant, hilar. Pe scurt…
Ce trebuie făcut cu Roșia Montană vs. ce facem cu Roșia Montană
A afirma că problema Roșiei Montane este strict problema comunității din Roșia Montană este la fel de prostesc cu a crede că dacă Nea Ghiță a descoperit un zăcământ de petrol la el în pridvor e liber să facă ce vrea cu acel zăcământ. Zăcămintele aparțin statului, ceea ce înseamnă că ele ne privesc pe noi toți (și de ele ne facem răspunzători noi toți). Altfel spus: aurul de la Roșia Montană mă privește și pe mine, pe tine sau pe locuitorii de acolo în egală măsură.
Înseamnă asta revenirea la deșănțatul slogan “nu ne vindem țara”? Nu, nicidecum! Înseamnă doar că, în cazul în care lucrurile sunt neimaginat de negre, ne-o vindem. Dar că “poporul dorește să i se spună, bărbătește, că sunt atât de negre. E datoria guvernanților să vină să spună “iubit popor, cei 10.000 de specialiști, greaua moștenire și flacăra violet ne-au băgat într-o așa belea că, nu avem ce face, trebuie să ne vindem țara. Iar singurii dispuși să ne dea ceva pe ea sunt cei de la RMGC”. Sau să explice ce altceva îi determină să ia o decizie privind această “vânzare de țară”.
Și ce facem cu sărmanii oamenii care trăiesc în Roșia Montană? Ei bine, oricât de cinic ar putea să sune în limba română, aceasta este răspunderea guvernanților. Iar datoria societății civile este de a oferi sugestii și nu soluții. Și de a trage concluzii pe care să-și bazeze opțiunile electorale. Și, mai ales, este de datoria societății civile să-și folosească energiile (și organizațiile) pentru a umple cu sens o formulare aproape uitată: “solidaritate socială”.
Banii n-aduc fericirea
Știut de o țară întreagă, proverbul ar putea deveni realitate și pentru RMGC care, preluând și partea de comunicare de care ar fi trebuit să se facă responsabili guvernanții, au presărat cianură peste propria strategie: duiumul de reclame gândite pentru “manipulat prostimea” ar putea să se întoarcă împotriva celor de la Gold Corporation dacă manifestanții ar realiza că a venit timpul să-și gândească protestul și la un alt nivel. Și să-l transforme dintr-un protest, într-o mișcare. O mișcare capabilă ca, în epoca rețelelor sociale, să mute, coerent, măcar internetul din loc.
În caz contrar, pet-urile se vor încăpățâna să facă doar ce știu ele mai bine: zgomot. Și, după ce “vor fierbe o vreme în suc propriu” (după cum îi plăcea lui Ion Iliescu să spună), manifestanții vor rămâne în case, înjurând, tot mai molcom, din fața “tembelizoarelor”.
Și ar fi păcat.
