Crimele comunismului nu înseamnă “doar” oameni întemniţaţi, torturaţi şi ucişi, proprietăţi confiscate, destine distruse şi suflete mutilate, minciuna ridicată la rang de dogmă, iar uciderile colective (“burghezii”, “chiaburii”, “legionarii”, “duşmanii poporului”) proclamate drept “necesitate istorică”.
Există crime mai subtile, nesângeroase, pe care de obicei le trecem cu vederea. Un exemplu: “arestarea” unui roman excepţional şi deturnarea destinului literar al unui mare romancier. Romanul poartă titlul profetic “Aşteptând ceasul de apoi“, iar romancierul cu destin irosit este Dinu Pillat.
Arestat în 1959, împreună cu autorul său, romanul a aşteptat timp de 50 de ani eliberarea din detenţie. La mult timp după moartea lui Dinu Pillat (petrecută în 1975), această carte cu biografie şi destin exemplar a reintrat în circuitul firesc al culturii noastre (la 10 martie 2010 manuscrisul a fost restituit fiicei autorului, dna prof. univ. dr. Monica Pillat, care declara, abia stăpânindu-şi lacrimile: “Sunt copleşită de bucurie. Tata îl considera cel mai bun roman al său. Nu credeam că mai există“, iar la 20 mai 2010 a avut loc lansarea oficială, la Institutul Cultural Român).
Cu toate că “Aşteptând ceasul de apoi” este romanul în care Dinu Pillat se răfuieşte cu mişcarea legionară, denunţând crimele acesteia, autorul a fost acuzat în mod inexplicabil de “propagandă legionară”, de elogierea “ideologiei legionare” şi a “acţiunilor sale teroriste”. În celebrul proces politic al lotului Noica-Pillat, această carte (etichetată drept “roman mistic şi legionar”) a constituit deopotrivă principalul corp-delict şi principalul cap de acuzare împotriva lui Dinu Pillat şi a prietenilor săi. În anchete, autorul se apără: “M-am inspirat din psihoza mistică a mişcării legionare, nu l-am scris cu intenţie subversivă”.
Gabriel Liiceanu, prefaţatorul şi editorul acestui roman tulburător, l-a reintrodus în circuitul literar românesc: după 50 de ani, “Aşteptând ceasul de apoi“ consacră un romancier cu destin frânt – Dinu Pillat.
Personajul Rotaru, student la medicină, sintetizează ţelul „mişcării Vestitorilor“: “Noi încercăm să prefigurăm un om nou“ (vă sună cunoscut, nu-i aşa?). Modalităţile prin care acest om nou este silit să se nască sunt cât se poate de simple şi de brutale:
1. ura – ilustrată printr-un pasaj antologic şi cutremurător:
“Din fundul amfiteatrului se ridică deodată vocea lui Darie, înfiorătoare ca o trâmbiţă:
– Să iasă jidanii afară!
O clipă, sala încremeni într-o tăcere îngheţată. Apoi, ca la un consemn, scandarea începu deopotrivă din toate colţurile amfiteatrului:
– Jos ji-da-nii!
Imperativ, dramatic, absurd. Cu fiecare clipă, corul câştiga în amploare, încărcând atmosfera. Mulţimea vibra acum toată, la unison:
– Jos ji-da-nii!“
(Puteţi înlocui apelativul „jidani“ cu oricare dintre categoriile indezirabile enumerate de mine la începutul acestei recenzii şi veţi obţine atitudinea şi atmosfera din timpul perioadei staliniste…)
2. crima – omniprezentă în roman: de la uciderea adversarilor politici şi a camarazilor bănuiţi de trădare, la asasinarea unor figuri politice majore (primul-ministru Sebastian Răutu împuşcat pentru uciderea lui Toma Vesper, liderul “Vestitorilor“, episod ce trimite la un fapt istoric real, asasinarea primului-ministru Armand Călinescu, ca act de răzbunare pentru moartea liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu).
Deşi citează din Evanghelii la tot pasul, liceenii şi studenţii exaltaţi şi spălaţi pe creier (Rotaru, Andriţoiu, Ştefănucă şi Lucian Holban, Vasia, Lică, Cernat, Nicoară, Darie, Stanian) uită că “cel ce ridică sabia, de sabie va pieri“: răzbunarea destinului este direct proporţională cu gravitatea păcatelor fiecăruia dintre participanţi. Toţi vor fi arestaţi şi torturaţi în anchete interminabile, trădătorii vor avea parte de trădare, iar criminalii vor fi ucişi.
Ceea ce frapează pe cititor de-a lungul celor 300 de pagini este metamorfoza lentă, insidioasă, halucinantă a gândirii personajelor. Din oameni normali, devin mai întâi admiratori ai crimei, apoi făptuitori ai ei. Sub presiunea propagandei legionare (simplă şi eficientă deopotrivă), minţile crude şi sufletele necălite de realităţile vieţii vor ceda seducţiei de a lua parte nemijlocit la „făurirea istoriei“, la schimbarea „destinului neamului“. Rezultatul „aventurii“? Cenuşă şi sânge, suferinţă şi moarte. Ca de fiecare dată când cineva se ambiţionează să aducă Paradisul pe pământ şi fericirea obligatorie pentru toţi.
Titlul romanului, amar şi profetic, îşi găseşte tălmăcirea în această meditaţie a naratorului pe seama personajului Stanian: „Pradă îndoilelilor, avea impresia că este ca o busolă stricată. […] Pentru a nu se mai minţi, pentru a trăi adevărul în sine, oricât de înfricoşător, găsea că nu rămâne decât să aştepte ceasul Judecăţii de Apoi, când urmau să se limpezească toate înţelesurile, o dată pentru totdeauna“.
După lectura acestei cărţi tulburătoare, rămâi cu o întrebare şi înţelegi că tot de la ea a pornit şi autorul: „Cum a fost posibil ca nişte oameni normali, obişnuiţi, să se lase duşi de val în asemenea hal încât să accepte şi în cele din urmă să înfăptuiască crime?“. Romanul, scris cu un excepţional har literar, nu oferă un răspuns gata-făcut, ci un prilej de amară şi neliniştitoare meditaţie…
