Cât de târziu, putem noi, ca ființe umane, să realizăm nimicnicia vieții noastre?
Suntem nici un fir de praf pe lângă imensitatea Universului, pe lângă vastitatea materiei înconjurătoare. Vârsta noastră, fie de 100 sau 70 de ani, este un nimic. Materia extrinsecă, ne înghite, după cum inhalăm noi un punct de praf.
Ce înseamnă “pentru totdeauna”? Este o secundă. De atenție sau de neatenție. Este o distanță. Este o unitate de referință, unii oameni își măsoară iubirea, alții poate doar durerea. Cert este un aspect, nimic din ce considerăm noi mult, imens, gigantic, pentru totdeauna nu este așa. Este doar un micropunct al unei existențe de nimic.
Astfel, tot ceea ce este mai important este să trăim după cum ne bucură sufletul.
Trebuie să gândim că avem o singură șansă pentru a trăi. Trebuie să construim amintiri. Trebuie să ne fericim cu fiecare lacrimă căzută.
Dar oare toți acești “trebuie” vor atinge o viață fericită? Nicidecum. Orgoliul personal, uneori, câștigă în fața dăruirii, chiar de o facem pentru noi, sau pentru alții.
Suntem cele mai frumoase, complexe organisme. Suntem, totodată, cele mai viclene, necinstite, egoiste, chiar, cu propriile persoane.
Pentru a se trezi, dimineață, înainte de pregătirea pentru program, unele persoane au nevoie de a apăsa butonul “snooze” de mai multe ori. Totuși, poți găsi cea mai mare fericire în acele 5 sau 10 minute de somn.
Problema este că uneori alegem să apăsăm butonul snooze și când vine vorba de anumite momente. Sărim, pur și simplu, peste ele, uneori cu ușurare, dar acest fapt nu ne face decât niște ființe perfide, nu ne face decât mai vulnerabili în fața înțelepciunii ce ne paște, pe unii, la un anumit moment.
