Prețul mitocăniei noastre

Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.

“Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (“am cazut de acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.

Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.”

Mircea Cărtărescu

Sorin Tudor

Sorin Tudor Blog | De același autor

Uneori, prin ochii mei, internetul se vede altfel. “Contentul” se numeste simplu, “continut”, iar “user generated” capata vagi conotatii pleonastice de vreme ce El, Userul, nu are incotro: trebuie sa-si fie Creator al propriei Vieti. Poate ca, intr-o zi, vom ajunge sa ne cunoastem mai bine.

Recomandări

4 comentarii

  1. Gigi Eliad

    “In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.” Nu este adevarat,depinde de gradul de omenie,cultura primara si nevoia de a fi bun si intelegator.Asta nu inseamna (in armata) sa nu fii dur,sa stii cand si cum sa te impui,sa obligi,sa pedepsesti dar nu cu ura si dusmanie si multe altele. Vorbesc (scriu) in deplina cunostinta de cauza.

  2. escu

    În aceeași notă,am observat ciudatul fenomen potrivit căruia generația care a fost supusă unui regim dur a avut o atitudine blanda cu recruții,și invers.Românii ,sau oamenii în general,n-avem de unde ști,sunt bizari în împrejurări obișnuite.

  3. Mihai

    O oglinda de cristal! Dar exista speranța! Am văzut romani care odată scoși din acest mediu toxic își revin aproape miraculos. Mai mult, odată reîntorși același mediu toxic, rămâne amintirea normalității pe care au cunoscut-o, amintire care tinde sa genereze reacții împotriva mitocăniei acceptate pana atunci ca ceva natural. Pana când? Probabil pana când și aceste amintiri se estompează. Dar dacă am “hrăni” aceste impulsuri spre normalitate, dacă am aprecia mai mult, mai public și mai explicit buna cuviință, tot ce este opus badaraniei și mitocăniei, poate ca acestea, in timp, ar prevala. Poate ca nu ne permitem prețul acestei terapii, dar mitocănia însăși, cea pe care o blamam cu toții (culmea!) ne-o permitem?

  4. Constantin Dumitrescu

    Țăranul român are o adevărată tradiție a insultei, materializată însă discret în porecle care în trecut se metamorfozau în nume de familie, devenind astfel intangibile. Nu știu ce împiedica generațiile următoare să-și schimbe numele mai ales că până la primul război mondial asta era o practică destul de curentă, dar cartea de telefon a Bucureștiului nu poate fi citită în întregime în public. Fenomenul nu este însă singular, întâlnindu-se și la alte popoare.
    Ceea ce este însă specific României este răscolirea mâlului social întâmplată în primii ani de guvernare comunistă. Fenomenul a plecat din alte două singularități legate între ele: lipsa de entuziasm a majorității românilor față de comunism și, ca atare, un număr de numai 400 de membri ai PCR, înregistrați la momentul 23 August 1944. Asta este ce am văzut eu cu ochii mei la Muzeul de Istorie a Partidului.
    În aceste condiții, cu toți românii de bine așteptând venirea americanilor, trimișii de la Moscova, care practic guvernau România, au ales această soluție ale cărei consecințe le vedem și astăzi. Au urmat apoi lupta de clasă, ura de clasă, îndemnul la denunțuri mincinoase, condamnarea și, până la un punct, eradicarea proprietății private. Încă mai văd acum, într-o mică comunitate românească de sorginte proletară din Canada, ura de clasă.
    Colectivizarea și industrializarea forțată au umplut zi de zi rubrica ”Aflăm de la Miliția Capitalei” din Informația Bucureștiului de numele unor tineri veniți de la țară în școlile profesionale, care scăpați de rigorile rușinii față de consăteni mai furau, mai se băteau și în general urmau exemple proaste, căci pentru un motiv care probabil ține de imprintul genetic al speciei, acestea sunt mai ușor de adoptat. La o scară socială mai puțin periculoasă, vezi romgleza de Dâmbovița care proliferează acum…
    Diviziunea socială, plină de ură (vezi d-na Șoșoacă) sau dispreț (vezi Codrin Ștefănescu, Tudor Nicolae sau Eugen Nicolicea) nu era vizibilă în public în timpul comunismului, dar era modus operandi în activul de partid. Partidul Comunnist a dispărut dar ”comuniștii” (- Am auzit că te-ai înscris la comuniști? – Fii serios tovarășe, eu sunt membru de partid!) nu numai că au rămas pe poziții dar au rămas și fără interdicția de a se da ”în stambă”. Așa că s-au erijat în modele pentru tineretul din partidul lor (actualul PSD) și pentru cei mai slabi de educație (era să zic înger) din restul populației.
    Fără doar și poate că sărăcia și lipsa de speranță au agravat ”manierele” societății românești post-”revoluționare” sau mai bine zis de emanație, nu numai olfactivă.. Plecarea acelei părți a populației care simțea că poate duce o viață mult mai bună în Vest, inclusiv din punctul de vedere al manierelor, a scăzut, măcar procentual, nivelul acestora. Se vede asta la funcționarii publici, se vede în traficul rutier din București dar și semnalizarea rutieră prezentă mai mult în frunzișul copacilor sau în gropile măsurate în metri din pavajul străzilor centrale din același oraș. Pentru că și indolența autorităților este o formă de lipsă de respect la adresa populației.
    Până la urmă generalizarea mârlăniei este o lipsă de autorespect care, după părerea mea, s-a manifestat cel mai recent pe 6 Decembrie în absența de la urne a celor 70 de procente din populația votantă care s-au comportat ca și când nu ar fi fost vorba de viitorul lor. Dacă românii nu se ”deranjează” să voteze, de ce ar mai avea pretenții de la clasa politică?
    Cea mai îngrozitoare formă de mârlănie, însă, este ceea ce un umorist canadian a numit covidioție, adică sfidarea oricăror reguli, chiar și a celor elementare, de prevenire a transmisiei virusului pandemic. Negarea pandemiei se înscrie clar în parametrii specifici mârlăniei: lipsă de bun simț, de educație, de respect pentru cei din jurul tău, afirmarea cu emfază și gălăgie pompoasă a ”independenței” proprii fie ea și în detrimentul celorlalți, adică, cu alte cuvinte a egoismului. Căci de fapt trăsătura socială definitorie a mârlănismului este egoismul.
    În ceea ce privește redresarea acestei situații, sper ca injecția de capital din UE să accelereze dezvoltarea economică astfel încât cea mai mare parte a populației să muncească și deci să câștige bine. Atunci oamenii nu vor mai avea timp să urmeze modelul mârlanilor.

Adaugă comentariu