Mi-a spus azi cineva că undeva, într-un sat din Maramureș, a găsit un preot care adună gînduri frumoase și frînturi de lumină.
Printre lucrurile cu care își înconjoară plinul zilelor, desele drumuri la bolnavii din sat sau vizitele la cei pe care îi păstorește cu multă dăruire, avea adunate și gîndurile mele, decupate cu grijă din ziare sau publicații periodice. Am avut un sentiment de o bucurie nestăvilită, similar cu cel pe care l-am mai trăit în două momente din ultimul an. Primul a avut loc în cabinetul unui doctor, căruia întîmplător i-am făcut o vizită și care la un moment dat mi-a arătat cum sub documentele de lucru avea cîteva foi cu articole scrise de mine – le citesc aproape zilnic, mi-a spus, și îmi fac zilele mult mai ușoare.
Al doilea s-a întîmplat în biroul unui director de școală; după o discuție tehnică, înainte de despărțire, mi-a arătat cum la capătul agendei de lucru avea o foaie cu o rugăciune – a preoților de la Mănăstirea Optina, pe care eu o publicasem în cartea mea de debut, cu aproape 20 de ani în urmă… Nu sînt un om umblat la biserică prea des, dar rugăciunea aceasta o citesc zilnic și mă ajută mult să trec mai ușor peste greutățile zilei – au fost cuvintele cu care mi-a completat curiozitatea mirării.
Gestul preotului de azi, pentru care eu nu eram decît un nume cu care nu știa cum să ia legătura – și mare i-a fost mirarea cînd, aflînd cu mare bucurie despre el, l-am sunat – însoțit de cuvintele lui: Să nu te lași niciodată, să mergi înainte, că ai sprijin mare de la Cel de Sus, iar eu mă voi ruga pentru tine!, m-a umplut de lumină și energie. Gîndurile sau faptele oamenilor mari (și de cele mai multe ori neștiuți) din jurul nostru ne fac, aproape întotdeauna, să ne adunăm din rămășițele zilei, să putem călători pînă la capătul nopții sau să ne putem juca cu mărgelele de sticlă ale evenimentelor de peste timp. Să ne ducem crucea cu demnitate, cu fruntea nebrăzdată de loviturile sau biciuirile celor care ne vor răul.
Un preot, un doctor și un profesor – oameni pentru oameni; sînt oameni de care, probabil, dacă nu făcea întîmplarea să aflu, nu aș fi știut niciodată că duc mai departe idei sau gînduri de-ale mele. Ei sînt calea prin care ce primesc eu sau alții ca mine, se transmite către cei din jur cîte un gînd sau o stare. Sînt oameni care educă, îngrijesc, vindecă. Modelează suflete sau caractere. Și atîta vreme cît ei există, noi care avem de multe ori sentimentul că faptele noastre de clădire se pierd în sticle aruncate în mare, nu avem dreptul sau voie să ne oprim. Să mergem înainte, să întindem aripi către gînduri și mîinile spre zbor!
Să facem din sudoarea frunții și din rodul mîinilor noastre acte de binecuvîntare, frînturi de lumină pe care să le răspîndim cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, sporind corola de minuni a lumii!
