Potop emoțional

Mommy – melodramă electrizantă.

Preocupat de teme precum familie, dragoste, dar și diferențe, cineastul Xavier Dolan a realizat patru filme flamboiante care-i conferă statutul de personalitate puternică, creatoare. La numai 25 de ani, regizorul, actorul şi scenaristul Xavier Dolan avea deja cinci filme regizate, trei pe rampa pe la Cannes. Filmul J’ai tué ma mere /I Killed My Mother a obţinut trei premii (2009), unul pentru tineri realizatori – Prix Regards Jeune. Au urmat  Les amours imaginaires /Heartbeats (2010) și Laurence Anyways pentru care a obținut Queer Palm (2012), iar Tom à la ferme (2013) a fost răsplătit cu premiul FIPRESCI la Veneţia. După ce-a fost nominalizat la Quinzaine des Réalisateurs și Le Certain Regard, Xavier Dolan s-a numărat printre cineaștii selectați în secțiunea oficală a prestigiosului Festival de Film de la Cannes.

La proiecția filmului Mommy (2014), reacțiile nu s-au lăsat prea mult așteptate, ropote de aplauze l-au întâmpinat pe tânărul quebecoaz pentru stilul său ce transcende din imagine, scenariu, sunet/muzică (Compozitor: Noia), peste toate, având și o revigorantă doză de umor.

Povestea din Mommy este – în fapt – cea a unei văduve de 46 de ani (încă atrăgătoare, afișând ținute sexy) şomeră, mama unui adolescent (în vârstă de 15 ani) care suferă de sindromul ADHD. Sărmana văduvă își crește – cu mult efort – singură fiul, adolescentul profund tulburat. Acesta începe să-şi schimbe comportamentul violent când o vecină misterioasă pătrunde în viaţa şi casa lor. Kyla/Suzanne Clément – o femeie mutată recent pe strada lor – se oferă să dea o mână de ajutor sperând că ar putea readuce echilibrul în vieţile tuturor.

Mommy devine portretul unei “Mutter-Courage”, Diane Després /Anne Dorval, mama celibatară care trebuie să-l îngrijească pe impulsivul Steve, fiul de cincisprezece ani, hiperactiv și violent, care refuza să fie internat într-o instituție medicală. Între Diane și Steve există o “dragoste cu năbădăi”, cu urcușuri și numeroase – mult prea dese – căderi.

Pe zi ce trece, tensiunile se acumulează și cresc în intensitate; dialogurile acide și aluzive (libidoul e mereu prezent) sunt, pe alocuri, ilare. Violența de necontrolat a fiului se manifestă până în ziua în care apare discreta “desperate housewife” Kyla. În acel cămin disfuncțional, o prezență din exterior va restabili – temporar – ordinea. Mommy persiflează filmele siropoase și citează, parodic, scene ultra-cunoscute: Steve în fața oglinzii mimând strigătul celebrului Kevin din Home Alone, așa cum și mama sa merge agale pe alee, către casă, cărând (tot precum micuțul Kevin) o sacoșă doldora de produse care se vor rostogoli pe asfalt. Nimic din bunăstarea  familiei McCallister nu se va regăsi în pelicula nord-americană.

Teribilistul Steve /Antoine-Olivier Pilon atinge cote periculoase – mereu agitat, bolnav, fără să stea locului o clipă – o exasperează pe maică-sa, aflată (deja) în pragul colapsului (financiar, fizic și psihic). Totuși, rebelul adolescent este capabil de duioșie și chiar o manifestă față de cei care-l înconjoară cu atenție, așa cum va fi în cazul misterioasei vecine. Ca un drogat, Steve are remisii și se luptă permanent cu sine, mai ales între derapaje. Nici salvatoarea lui, vecina de peste drum, Kayla, nu o duce prea bine. Profesoară de gimnaziu, soție de informatician și mamă, ea se află într-o pauză/“an sabatic” având grave tulburări de vorbire, bâlbâieli, semne ale unui trai nu tocmai roz. Alături de acest binom exploziv, blânda Kyla începe să-și regăsească…vorbele.

Anne Dorval a interpretat roluri și în alte filme ale lui Dolan (J’ai tué ma mère, Les amours imaginaires, Laurence Anyways). În Mommy, actrița quebecoază își dă măsura: excentrică, fără maniere, puțin “atinsă”, dar mereu – căptușită – cu fragilitate. Pentru a o întrupa pe Diane, actrița și-a pus în valoare uimitoarele calități de interpretare, lăsând impresia că s-a atașat puțin de personaj. Secondată cu brio de junele Antoine-Olivier Pilon, Anne Dorval ne reamintește de forța unor actrițe precum Bette Davis, Gena Rowlands, Anna Magnani și transformă Mommy într-o peliculă impresionantă despre marginali. Deși, aparent, lungmetrajul estetic acordă prioritate imaginii căci Dolan “scrie” cu lumina, se poate regăsi și acel suflu revigorant, oferit de interpreți. Lipsa de spațiu de pe ecran devine sufocantă (avem focus pe figurile/expresiile eroilor) și suscită atenția cuvenită pentru o familie în suferință, unde libertatea nu există, iar tensiunile mamă-fiu sunt la apogeu după moartea tatălui.

Folosind o cochetărie stilistică, într-o scenă magică, imaginea va deveni (pentru câteva minute) panoramică. Sărmana “Die” fantazează, cu ochii deschiși, după tentativa de suicid a lui Steve, că acesta va avea un traseu frumos, cum numai în soap-opera regăsim, cu imagini colorate de la absolvență, apoi de la nuntă. Din păcate, ecranul revine la formatul îngustat (1:1), așa cum și realitatea dă buzna peste încercata echipă: Diane-Steve-Kayla se vor îndrepta spre instituția medicală care îi asigură tratament rebelului blond. Îmbinând virtuozitatea cu candoarea, cineastul va manipula spectatorul până în pragul empatiei față de personajele de pe ecran. Practic, timp de două ore și nouăsprezece minute, două mame se străduiesc să îngrijească un fiu imposibil de domolit fără forță sau medicamente.

Deși este un film dur, cu un subiect plin de cruzime, gravitatea lasă loc și pentru râsete. Norii negri de deasupra ineditului trio vor fi alungați de exploziile de râs ale spectatorilor (dialogurile picarești, scenele cvasi-violente, precum cea din taxi). În acest vârtej emoțional, dragostea și violența se-mpletesc eliberând atașamentul, dragostea maternă, chiar dacă, la un moment dat, duioasa vecină va cuceri inima “gentilului monstru” bălai (Steve Després: “We still love each other, right ”? Diane “Die” Després: “That’s what we’re best at, buddy”).

Mommy este o melodramă pop care se propagă ca o undă luminoasă într-o lume bulversată, în care relațiile dintre părinți și copii tind să devină alarmant de periculoase și unde trebuie să  știi bine cum să-ţi pregăteşti urmașul pentru o societate, tot mai grăbită, aproape disfuncţională. Creșterea și educare unui copil rămâne un proces complicat, în care părinții au o mare răspundere.