Pavăza munților româneşti

Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!

Dacă limba noastră romanică ne-a dat o identitate atât de distinctă şi constituie argumentul forte pentru continuitatea de locuire în această parte a Europei, ca popor sedentar care a topit în creuzetul formării lui daci, colonişti romani, slavi şi tot felul de stăpânitori vremelnici, geografia teritoriului nostru ne-a asigurat supraviețuirea, influențându-ne decisiv istoria şi, implicit, mentalitatea.

Se ştie că aria geografică de răspândire a românilor s-a tot restrâns, în cei aproape 1200 de ani care au trecut de la încheierea etnogeneza românilor (secolele VIII-IX), până la suprafața teritoriilor de astăzi ale României şi ale Republicii Moldova, ambele situate la nord de Dunăre.

Nu e un secret pentru nimeni că această arie de răspândire a românilor a cuprins un vast teritoriu şi la sud de Dunăre, teritoriu locuit de vorbitorii celorlalte trei dialecte ale limbii române: aromân, în sudul Peninsulei Balcanice (Grecia, Republica Macedonia de Nord, sudul Albaniei şi Bulgaria), meglenoromân (sudul Bulgariei şi nordul Greciei, pe valea râului Vardar, în regiunea numită Meglenia. Vorbitorii acestui dialect sunt urmaşii românilor din Imperiul Româno-Bulgar) şi istroromân (vorbit în Peninsula Istria din Croația). Cei mai mulți români vorbesc dialectul dacoromân, la nord de Dunăre, inclusiv românii din Timoc (Serbia).

Pentru că la sud de Dunăre nu s-au format limbi de origine latină distincte, ci doar dialecte ale limbii române, istoricii au avut un argument solid să afirme că romanicii (latinofonii) de la nordul şi sudul Dunării au avut contacte strânse şi că izolarea românilor de la sud de fluviu de marea masă nord-dunăreană a poporului lor, din cauza bulgarilor şi slavilor sudici, s-a făcut târziu, când glotogeneza şi etnogeneza românilor erau încheiate.

Formarea poporului român a fost un proces istoric îndelungat, care a început cu romanizarea dacilor şi s-a încheiat cu apariția limbii române, diferită de latină şi de celelalte limbi romanice. Aria de formare a poporului român a cuprins fosta Dacie romană, precum şi zona dintre Marea Neagră, Munții Balcani şi Valea Timocului (fostele provincii Scytia, Moesia Secunda şi Dacia Ripensis). Crişana, Muntenia şi Moldova au fost regiuni incluse mai târziu în această arie de formare, pentru că acolo nu s-a exercitat romanizarea. Putem fi siguri însă că în secolul VI exista deja populație romanică în aceste regiuni, pentru că descoperirile arheologice arată prezența creştinilor în aşezări din zonele de câmpie din Muntenia şi din Moldova. Iar aceşti creştini nu aveau cum să fie slavi pentru că slavii au fost creştinați mai târziu, în secolul IX.

Până la apariția slavilor, la nordul Dunării, în secolul VI, populația latinofonă din această regiune a continuat să existe şi după retragerea aureliană (secolul III), supraviețuind tuturor migratorilor, care s-au succedat pe acest teritoriu de-a lungul secolelor IV-VI, grație geografiei acestui teritoriu, de care se vor folosi în acelaşi fel, cu succes, şi urmaşii lor, românii, timp de multe secole după aceea.

Modul în care autohtonii latinofoni s-au folosit de geografia teritoriului lor odată cu invazia popoarelor migratoare presupunea refugierea din câmpii în zonele înalte de deal şi de munte. În acest fel, daco-romanii de la câmpie reuşeau să se pună la adăpost de şocul invaziilor triburilor migratoare războinice care nu obişnuiau să se instaleze la altitudini mari pentru că erau popoare născute în stepele Asiei.  E lesne de înțeles că dacă putem vorbi de o continuitate de locuire a latinofonilor, şi apoi, a românilor, la nord de Dunăre, în epoca migrațiilor, ea a existat doar  în zonele submontane, depresionare şi de munte. Câmpiile, luncile şi dealurile mai puțin înalte erau locuite de triburile migratoare.

Zonele submontane locuite de-a lungul unor văi se numeau câmpulunguri. Una din aceste zone a fost actualul Câmpulung Muscel din nordul județului Argeş.

Depresiunile delimitate natural de dealuri sau munți în care exista o concentrare mai mare de populație autohtonă sedentară au fost denumite ulterior Țări (Maramureş, Hațeg, Almăj, Făgăraş, Vrancea). Adevărate zone de supraviețuire, depresiunile ofereau posibilitatea unei retrageri rapide în munții din apropiere. România are peste 950 de depresiuni şi culoare cu aspect depresionar care ocupă o treime din teritoriu. Depresiuni la munte, în dealurile subcarpatice, dealurile vestice şi în Podişul Moldovei.

Întreg lanțul muntos care traversează România de la Nord la Sud şi continuă la sud de Dunăre prin toată Peninsula Balcanică a jucat un rol fundamental pentru supraviețuirea populației romane răsăritene, ai cărei continuatori de sânge în istorie sunt românii. Două dintre cele mai importante trei vetre de supraviețuire a romanității (vetre de expansiune ulterioară, cf. Ernest Gamillscheg şi Gunter Reochenkron) pe acest itinerar muntos au fost Munții Apuseni şi zona dintre Timoc şi Morava. Cea de-a treia a fost valea Dunării, între Teleorman şi Cernavodă. Câteva secole mai târziu, în unul dintre primele documente papale în care se vorbeşte despre români, răspântia de la Porțile de Fier actuale, unde se încrucişează drumul de apă al Dunării cu drumul de piatră al Munților, era ținutul cel mai statornic şi mai intens populat de români. George Vâlsan, geograf şi etnograf român, asemăna cu o frumoasă svastică orientală încrucişarea cursului Dunării, din Sirmium până la mare, cu complexul munților, din Maramureş până în Balcani. Tot el vorbea despre o permanență de locuire carpatică.

De-a lungul brațelor acestei cruci cu capetele îndoite s-a ținut legătura între latinofonii nord-dunăreni şi cei sud-dunăreni prin intermediul păstoritului transhumant. Când această legătură s-a rupt, după aşezarea masivă a slavilor în sudul Dunării (secolele VII-VIII), păstoritul transhumant de-a lungul văilor râurilor care leagă Transilvania, Muntenia şi Moldova de Dunăre a fost factorul esențial al omogenizării dialectului daco-român şi al menținerii contactelor permanente între toate regiunile româneşti nord-dunărene.

În ultima etapă a etnogenezei românilor are loc simbioza cu slavii de la nord de Dunăre. La pătrunderea slavilor în Moldova şi Muntenia (prima jumătate a secolului VI), iar apoi în Transilvania (ultima treime a secolului VI), românii au procedat la fel cum au făcut-o de-a lungul timpului cu celelalte popoare migratoare. S-au refugiat din calea lor, lăsându-le libere mai ales zonele de câmpie. Slavizarea acestor zone a durat cel puțin un secol (s. VII). Ocupându-se cu agricultura, slavii se sedentarizau în locurile propice pentru această activitate. În schimb, românii care fugeau de la câmpie la deal şi la munte se reprofilau, ocupându-se mai mult cu creşterea animalelor, la fel cum o făceau românii care trăiau permanent pe plaiurile înalte, relativ netede, acoperite cu păduri, păşuni şi fânețe unde nu se putea face agricultură.

Procesul de slavizare a continuat şi în sudul Dunării în secolele următoare, astfel încât între secolele VIII-X s-au cristalizat treptat pe întreg teritoriul de la nord şi sud de Dunăre două pânze de populație românească şi slavă. La sud de Dunăre, în secolele VII-VIII, după ce Imperiul Bizantin cedează bulgarilor teritoriul cuprins între Munții Balcani şi fluviu, practica retragerii în munți a salvat multe comunități romanice în Peninsula Balcanică. În zona Niş-Skopje albanezii trăiau în vecinătatea românilor sud-dunăreni.

La nord de Dunăre simbioza dintre români şi slavi a fost împiedicată până în secolul IX de faptul că românii erau creştini (creştinismul de rit latin fusese adus la nord de Dunăre de Împăratul Constantin în 325 d.Ch), în timp ce slavii nu erau. După ce bulgarii şi-au extins imperiul la nord de Dunăre până la Mureş, în secolul IX, slavii nord-dunăreni au fost şi ei creştinați, iar românii au fost nevoiți să adopte ritul creştin slav estic. Din acest moment se puteau încheia căsătorii mixte româno-slave, ceea ce a dus repede la asimilarea slavilor de către români. Această nouă realitate i-a determinat pe mulți dintre românii refugiați la munte să coboare din nou la câmpie printre slavi, unde cu timpul s-au amestecat cu aceştia.

Istoricul Alexandru Madgearu indică trei regiuni unde românii au conviețuit cu slavii în secolul IX: Țara Hațegului şi zona care separă Transilvania de Banat, de la valea Bistrei, prin Caransebeş până la Orşova (zona graiului bănățean); partea de sud a Transilvaniei, de la Sibiu până în Țara Bârsei (vatra de expansiune a graiului muntean); a treia regiune este situată la poalele Munților Apuseni, între Bălgrad (Alba Iulia) şi Sălaj. De la acelaşi istoric aflăm că pentru secolele IX-X, în Transilvania, urmele materiale ale românilor nu pot fi separate de cele ale slavilor cu care conviețuiau. Singurele probe indiscutabile ale continuității de locuire a populației romanizate pe teritoriul fostei Dacii şi în zonele adiacente sunt cele de natură lingvistică.

Studiile lingvistice evidențiază continuitatea de locuire romanică în Transilvania prin conservarea diferențiată a lexicului de origine latină, aşa cum s-a stabilit prin cercetările făcute pentru alcătuirea Atlasului Lingvistic Român. Astfel, unele cuvinte (ai, june, nea, pedestru, grui, arină etc.) s-au păstrat numai în Transilvania şi Banat, adică exact acolo unde romanizarea a fost mai intensă. Acest „caracter conservativ al Transilvaniei vestice şi nordice”, după expresia lui Sextil Puşcariu, nu s-ar putea explica dacă românii ar fi venit în Transilvania după mai multe veacuri de locuire la sud de Dunăre. Cel mai accentuat s-au păstrat aceste arhaisme în graiul din Țara Hațegului.

Cele mai multe dintre hidronimele nord-dunărene de origine dacă sau latină transmise direct sau prin filieră slavă se află în vestul Transilvaniei, Crişana, Banat şi nordul Olteniei: Olt, Mureş, Someş, Criş, Tisa, Timiş, Bârzava, Motru, Lotru, Ampoi. Dintre acestea, o importanță particulară prezintă hidronimele atestate de Constantin Porphyrogenetul la mijlocul secolului X. El le-a cunoscut prin intermediul celor doi şefi unguri cu care a intrat în contact la Constantinopol în anii 946 şi 948. Or, formele Timisis, Krisos, Morisis şi Titza sunt redate în forma pe care o aveau în limba română, din care ulterior au derivat formele maghiare Temes, Keres (ulterior Körös), Maros, Tisza. Aşadar, în vremea când ungurii se înstăpâniseră pe teritoriul pe unde curgeau aceste râuri, ei le preluaseră numele de la românii care locuiau acolo cu mult înainte de venirea lor. De remarcat că până şi în 1279 se mai foloseau în cancelaria regatului Ungariei aceste forme româneşti Titia şi Kriss. În privința numelui Dunăre, care transmite direct forma antică dacică Donaris, s-a observat că el s-a păstrat numai la nord de fluviu, în timp ce la sud s-a impus forma slavă Dunav. Dacă românii ar fi revenit la nord după crearea acestei forme slave, ei nu ar mai fi avut cum să cunoască forma de origine dacică.

O mie de ani care s-au scurs de la evacuarea armatei şi administrației romane din Dacia Romană pâna la apariția primului stat românesc, şi încă câteva sute de ani după aceea, munții româneşti au fost pavăza la adăpostul căreia am traversat în siguranță istoria.

Bibliografie

Alexandru Madgearu (Expansiunea maghiară în Transilvania – Târgovişte, Cetatea de scaun, 2019)

Adrian Mielcioiu

Adrian Mielcioiu Blog | De același autor

Numeroase premii la diverse festivaluri literare. În 2005 publică primul său volum de poezie, "Despachetări carnivore". Publică poezie în numeroase reviste literare. În anul 2013, la editura Brumar, a publicat un al doilea volum de versuri: “Crânguri de portocali”.

Recomandări

Adaugă comentariu