Părintele Mihai

Acum exact o lună scriam despre Părintele Mihai. Astăzi, tocmai în ziua cînd marcăm sorocul zilelor lui cuptor care au înlocuit cireșele, primesc un telefon de la Domnia Sa. Orice cuvînt aș scrie sau aș spune este departe de starea pe care am avut-o, primind de la el bucuria unei împărtășiri. Departe de mine gîndul de a-i face o apologie sau o laudatio. Nu sînt demn nici de a cugeta și nici de a face astfel de gesturi. Însă, vorbind de fapte de viață care îi leagă pe oameni, m-a impresionat un îndemn pe care mi l-a dat, combinat cu o rugăminte: să mă rog pentru cel mai bun prieten al lui, suferind de o boală care necesită, regulat, un tratament care pentru mulți oameni este un mare semn de spaimă: chimioterapia. E semnul că aici, pe pămînt, nu sînt lucrurile ca-n cer și că necruțătoarea boală ia și seceră, uneori fără să aleagă… Avem în jurul nostru – sînt convins de acest lucru – fiecare nenumărate exemple. Ne-am întrebat – sau poate o mai facem – cu certitudine de ce se întîmplă toate acestea. Și de ce nouă, sau oamenilor dragi din jur, sau celor pe care îi prețuim…

Cum putem noi, cei fără de putere, să dăm din ceea ce nu avem nici noi? Am văzut, recent, imaginea impresionantă a unei bătrîne care dăruiește cîteva mere – iar gîndul ei e că a învățat să dăruiască nu din prisos, sau pentru că ar avea prea mult, ci pentru că știe exact cum e să nu ai nimic! Lecția ei, împreună cu îndemnul Părintelui Mihai, nu reprezintă altceva decît modalități de a aplica paradoxul creștinismului: să dai din ceea ce nu ai, să ajuți cu cea mai puternică armă – rugăciunea, să vezi cum, pe măsură ce dăruiești mai mult, primești mai mult!

Am stat, îndelung, în noapte, și am urmat îndemnul Părintelui. Și am pus și eu o cărămidă la zidirea întru fapte bune pe care o fac cei din jur. Am pus și eu o lacrimă în oceanul care spală țărmurile lumii. Și am ajuns să înțeleg de ce duhovnicul meu spunea că trebuie să ne rugăm și pentru cei care, din binecuvîntate – sau orice alte – pricini, nu au fost prezenți la Sfînta Ligurghie. Și i-am înțeles și pe cei care mă îndemnau, duminica, să mă rog pentru ei. Rugile oamenilor simpli către cei din jur sînt, mi-a spus Părintele Mihai, cele mai bune arme cu care aceștia să ducă lupta cu vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți. Și rolul oamenilor de suflet, ca și el, este să ne deschidă ochii spre acestea!

rugaciune

Mihai Patrascu

Mihai Patrascu De același autor

Născut la Baia Mare, în 22 iunie 1974. A publicat peste 50 de studii, articole, recenzii sau traduceri în România, Elveţia, Franţa, Italia, Canada, Bulgaria, Mexic. Cărţi publicate: Jurnal (1998), Profeţi ai Mileniului (1998), Scrieri despre Nikos Kazantzakis (1999), Vallarta (2000), Palermo (2003), Acasă înseamnă Europa (2003), Oameni, fapte, zboruri (2012).

Recomandări

Un comentariu

  1. Luminița

    Rugăciunea, darul, jertfa sunt toate rezultatul iubirii pe care trebuie sa o avem pentru toti oamenii din jurul nostru. Dar iubim putin, jertfit putin, ne rugam putin sau deloc. Si măsurăm (judecam) pe cei din jur ca sa vedem dacă merita sa-i iubim. Foarte frumos articolul, felicitări!

Adaugă comentariu