Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut la 16 noiembrie 1903 în Vlădeni, județul Brașov. Studiază teologia în cadrul Universității din Cernăuți. Apoi urmează alte studii la München, Berlin, Paris și Belgrad. În 1932 este hirotonit preot, în 1934 este numit redactor responsabil al ziarului Telegraful Român iar în 1936 este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu.
În anii următori apar multe din lucrările și traducerile sale fundamentale: în 1938 apare lucrarea numită Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, în 1939 publică la sibiu Ortodoxie și Românism și tot la Sibiu apare lucrarea Iisus Hristos sau Restaurarea omului. În anii 1946-1947 apar primele 2 volume din traducerea Filocaliei sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși. În 1948 apar la Sibiu volumele 3 și 4 din Filocalie. În anii 1976-1977 apar la București volumele 5, 6 și 7 ale Filocaliei. În 1978 apare la București Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Istitutele teologice, volumele 1-3, iar în 1979 apare Filocalia volumul 8, în 1980 volumul 9 iar în 1981 volumul 10. În 1986 apare la Craiova lucrarea Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, iar în 1987 tot la Craiova apare lucrarea Chipul nemuritor al lui Dumnezeu precum și traducerea Scrieri, partea I, de Sfântul Atanasie cel Mare, urmată de Scrieri, partea a II-a apărut în 1988.
În 1990 este ales membru corespondent al Academiei Române apoi apare la București Filocalia volumul 11 și Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă. În 1991 este ales membru titular al Academiei Române și tot atunci apare la Sibiu lucrarea Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos precum și cel din urmă volum al Filocaliei. În 1992 apare la Craiova volumul Reflecții despre spiritualitatea poporului român iar în 1993 apar la București lucrările Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului și Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, an în care Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la cele veșnice (4 octombrie).
Părintele Dumitru Stăniloae, fiind arhicunoscut atât în breasla teologică ortodoxă, catolică și protestantă, cât și intelectuală a lumii occidentale, nu vom mai aminti decât faptul de necontestat, că Părintele Stăniloae este unul dintre cei mai importanți teologi și gânditori ortodocși pe care i-a plămădit teologia românească. Gândirea profundă, autentică, transluciditatea și anvergura intelectuală, personalitatea și prestigiul impunător dar și discreția edificatoare, înălțătoare și întăritoare, fac din Părintele Stăniloae vârful și centrul gândirii teologice românești.
Volumul pe care îl voi supune atenției noastre, este un tratat de prim rang al dogmaticii ortodoxe românești și al teologiei creștine în genere.
Tratatul “Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului” este cel de-al șaselea volum al operelor complete, apărut la editura Basilica a Patriarhiei Române în anul 2014, cuprinzând un număr de 256 p.
Între temele abordate în acest veritabil tratat dogmatic se regăsesc marile teme ale gândirii teologice și ale trăirii duhovnicești ortodoxe, dintre care amintim: “Lumina creată și cea necreată”, “Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, lumina și viața, opuse întunericului și morții”, “Hristos venit în lume ca lumină mai presus de lume și în calitate de Creator al lumii, prin nașterea din Fecioară”, “Lumina adusă creaturilor conștiente prin judecata lui Hristos”, “Dogmele creștine și apostolice, expresii și asigurări ale binelui celui mai înalt”, “Persoana umană, lumină și taină în unire cu Sfânta Treime în Hristos cel înviat” etc.
Regăsim în paginile Părintelui Stăniloae insule de înțelepciune: “Lumea și omul, create din nimic, n-au nimic de la ele, ci totul de la Dumnezeu. Prin ele sunt nimic. Faptul este, însă, și o ispită pentru aproape toate filosofiile, de a socoti lumea și pe om provenite din esența așa-zisei divinități. Această gândire, care confundă puterea lumii cu esența divină, degradează, însă, esența așa-zisă divină, făcând răul de nedesființat” (p. 21). Alteori dă dovadă de o vastă erudiție laică, cunoscând cu subtilitate gândirea intelectualilor contemporani: “În general, se poate spune că lumea și omul sunt absurde când sunt considerate ultima realitate, în sensul panteist în care le concep toate filosofiile. Ele își au sensul, dar sunt și pline de mister inepuizabil, când sunt văzute avându-și existența în Dumnezeu și înaintând în bogăția Lui de viață, ca țintă, când, deci, au pe Dumnezeu ca lumină. Astfel, cu toată rațiunea aflată în ele, sunt absurde, cum spune și Eugen Ionescu, lipsite de sens, cum spune Emil Cioran” (p.33).
În paginile acestui volum găsim, după cum am spus, o vastă tematică teologică în care se regăsesc teme filosofice sau speculative cu privire la rațiune (pp. 15, 16, 17, 33, 41, 131, 133, 139, 144), creație din nimic (pp. 43, 58, 67), materie și spirit (p. 50), legătura sufletului cu trupul (pp. 67. 114, 115, 116, 117, 225) etc.
Efectul revigorant și proaspăt, abisalitatea și vigoarea, subtilitatea și sensibilitatea cu care Părintele Stăniloae abordează temele tratate, fac din acest volum semnat spre sfârșitul vieții sale, cheia de boltă și una dintre capodoperele atât ale creației teologiei românești cât și occidentale.
Nonconformismul abstract al limbajului care nu se înscrie în cadrele previzibile ale stereotipului, șablonar și clișeistic, hiperuzat și prăfuit al unora dintre predecesorii săi, departe de “ortopraxia” birocratică și formală, caracterizată de bigotism lovit de vacuitate, departe de exasperantul “sedentarism” teologal al celor ce perpetuează la nesfârșit aceeași coregrafie a “gesticulației” religioase fără nici o finalitate, creația Părintelui Stăniloae are efectul transfigurator, modelator, instructiv al desăvârșirii interioare, al progresului sufletesc, transformator, în vederea perfecționării de sine.
Urmând filonul Părinților Bisericii, Părintele Stăniloae prin teologia sa atinge corzile chintesențiale ale sufletului, valorificând astfel nimbul univeralizator al credinței ortodoxe, fără să construiască ample pagode terminologice, dând dovadă de o echilibristică a maturității spirituale și a neprețuitei sale înțelepciuni.
