Mi-a plăcut mult acest gând a lui Albert Camus, atunci când ochii mei l-au descoperit printre multe altele dădătoare de înțelesuri. Dar, revenind la acesta, dacă omul nu este o idee, atunci ce este el? Ce suntem noi? Care este scopul nostru? Câți dintre noi (re)cunoaștem nemărginirea acestei lumi?
Omul nu este doar ceea ce gândește, el este o creație. În el sălășluiește un întreg univers căruia îi aparține. El este conectat permanent la acel univers. Dar el vrea să-și fie propriul stăpân, cere dreptul de a-și fi liber albitru, și chiar dacă îl primește se simte tot ca fiind înlănțuit de cel care poartă numele Destin. Și uită că spațiul în care a pășit e doar o călătorie care îi permite să se descopere, să se bucure și să folosească darurile care i-au fost puse în valiză la plecare.
Problema omului, este că odată ce ochii lui văd lumea, picioarele ating pământul și cunoaște independența, rămâne fermecat de exterior, își uită scopul și uită și de valiză. Dar pășind, pus față în față cu diverse situații, darurile primite ies la suprafață, la momentul potrivit. Și îi dau curaj, încredere că poate face lucruri la care nu s-ar fi gândit vreodată. Dar, orice dar, asemeni unui cărbune, strălucește doar dacă trece prin foc. Și aici, de cele mai multe ori, se renunță la el.
E mai ușor să renunțe, să plângă că viață a fost nedreaptă cu el, să privească în stânga și în dreapta, decât să treacă prin proba focului. Lupta, e adevărat, arde, consumă, dar focul ei purifică, întărește și scoate la suprafață un alt om, un alt orizont.
Problema omului în sine, nu este destinul, ci ceea ce ajunge să creadă despre viață, ceea ce ajunge să facă omul din propria viață. În ce alege să se transforme. Înger sau demon. Pe el și locul în care trăiește. Omul nu a fost lăsat singur pe acest pământ, iar tot ce a primit a fost pentru a împărți cu cei din jur, și nu pentru a fi păstrate doar pentru el.
Conviețuirea ne oferă cele mai valoroase lecții și povești. Și nu există oameni răi sau oameni buni. Există doar comportamente care mângâie sau care rănesc, comportamente care au luat naștere ca urmare a modului în care au ales să-și trăiască viața. Dar avem nevoie unul de celălalt, pentru că fiecare are locul lui pe harta universului. Iar lumea în care trăim ne reprezintă ca întreg, nu ca parte.
Omul nu este o idee, el este un întreg. Omul nu este doar lut, el este și spirit. Omul este, la urmă, ce alege să fie. Nimeni și nimic nu are putere și drept asupra lui, bineînțeles în afară de Creator. Puterea și dreptul altora asupra lui, omul alege să le ofere.
Ca urmare, omule, nu plânge pentru ce ai ajuns să fii, nu-ți ascunde sau doar privi rănile. Ridică-te, deschide și caută în valiza cu care ai venit pe lume. Caută în ea, și dă-ți o șansă. Șansa de a fi tu, de a te descoperi. Bucură-te că ești și nu mai căuta să înțelegi de ce oameni se pierd.
Pentru că așa cum spunea Marin Sorescu: “Un sfert din viață îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri și praf. Totul curge așa repede, și noi tot mai facem legături între subiect și predicat.”
