“Odată, când Grija trecea peste un râu, văzu niște lut; căzând pe gânduri, luă o bucată din acel lut și începu să-i dea chip. În timp ce se gândea la ceea ce crease, Jupiter trecu pe acolo. Grija îl rugă să pună duh în bucata de lut care prinsese chip. Jupiter se învoi bucuros. Însă când ea voi să-i dea făpturii numele ei, Jupiter se împotrivi și ceru ca aceleia să i se dea numele lui. Pe când Grija și Jupiter se sfădeau în privința numelui, apăru‘ și Pământul (Tellus), dorind ca făpturii să-i fie dat numele lui, de vreme ce el era cel ce-i împrumutase o bucată din trupul lui. Cei prinși în ceartă îi cerură lui Saturn să le fie judecător. Iar Saturn le aduse la cunoștință această hotărâre ce părea cât se poate de dreaptă: «Tu, Jupiter, deoarece i-ai dat duhul, îl vei primii înapoi la moartea ei; tu, Pământule, deoarece i-ai dăruit trupul, îl vei primii pe acesta înapoi. Însă deoarece Grija e cea care, prima, a dat chip acestei făpturi, se cuvine ca, atâta vreme cât ea trăiește, Grija s-o stăpânească. Iar în privința numelui, deoarece el este pricina sfadei voastre, se cuvine ca făptura aceasta să se cheme homo, de vreme ce este făcută din humus (pământ).»”
Textul de mai sus – pe care Heidegger îl comentează – are semnificații profunde. Am putea spune că Heidegger greșește atunci când îl concepe pe om (dasein-ul), ca exilat pe tărâmul unei existențialități vide, complexe și împovărate de nenumărate griji, care îl supun pe acesta chinurilor și limitelor de tot felul. “Faptul-de-a-fi-în-lume” poartă pecetea de ființă a grijii. Supus temporalității, aruncat în această existență ce își află finalitatea în moarte, Heidegger definește viața drept o continuă fugă disperată din fața morții. Moartea ca fenomen ontologic implacabil și final, reprezintă suprimarea existențială a omului, anihilarea ființei sale.
Deși omul, prin vremelnicia existenței sale este condamnat să dispară, totuși Heidegger consideră moartea ca “întregitoare” a ființei dasein-ului; asemenea unui drum care se termină, dar deși se termină acesta totuși nu dispare. A sfârși nu înseamnă în chip necesar a se împlinii. A sfârși înseamnă mai întâi a se opri, și înseamnă aceasta, iarăși în sensuri ontologic diferite. Ploaia se oprește. Ea nu mai este ceva simplu-prezent. Faptul că drumul s-a oprit la un moment dat îl definește ca pe ceva simplu-prezent. “Faptul-de-a-sfârși” înțeles ca oprire poate de aceea să însemne: a nu mai fi ceva-simplu-prezent sau, dimpotrivă, a deveni ceva-simplu-prezent abia din clipa în care a atins sfârșitul. Heidegger consideră că prin moarte omul (dasein-ul) nu este nici împlinit dar nici nu dispare pur și simplu. Omul câtă vreme este ontologic-real, tot astfel el este de asemenea din capul locului sfârșitul său.
Deși conceptele lui Martin Heidegger fenomenologic vorbind sunt complexe și bine argumentate, odată ce sunt confruntate cu gândirea patristică creștină, acestea tind să se clatine nesigur. Creștinismul, din acest punct de vedere, se situează la antipodul gândirii heideggeriene. Omul nu mai este aruncat brusc în existență, victimă a hazardului și suferinței, degradării și morții iminente. Tabloul ontologic capătă cu totul alte nuanțe. Omul pășește în existență drept rege al întregii creații. Poartă în structura ființei sale calitățile Creatorului său. Este destinat perfecțiunii, transfigurării și asemănării harice cu Dumnezeu, Ființa Absolută.
Limitele existenței materiale i se impun omului drept consecință a libertății sale autonome, folosită într-un mod egoist. Întregul parcurs existențial al omului îi este atribuit în scopul restaurării sale spirituale pentru a redobândi statutul său inițial. Moartea nu este nicidecum concepută drept sfârșitul oricărei existențe, ci omul transcede moartea pentru a păși în transcendentul divin, suprema realitate, astfel redobândindu-și poziția inițială, drept cunună a creației, asemenea cu Creatorul său.
Marius Baltă
