“Din când în când și actorii vechi ar trebui să mai meargă la școala, să aibă curajul să o ia de la început.”
“Eu cred că sunt numai actriță de teatru. După cum românii, în general, sunt foarte buni actori de teatru. Avem acel ceva în plus care trece rampa, dar care în film devine teatral. În film nu trebuie să faci nimic, ci totul să fie în spatele ochilor. Toți marii actori români, ca de pilda George Constantin, au fost actori foarte buni de teatru. Pot sta alături de marii actori ai lumii. Nu avem șansa să ne știe lumea, fiindcă suntem români și vorbim românește, dar avem câțiva dintre cei mai mari actori.”
“Odată cu succesul, vine și manierismul, începi sa te autocopiezi. Te cantonezi, te oprești acolo. Când vine succesul, apare impresia că este bine ce faci, că este foarte special și este al tău, nimeni nu poate face ca tine. Sigur că nimeni nu mai poate face ca tine, dar dacă tu de zece ani faci același lucru, calci în exact același loc și te știe lumea pe dinafară, de ce să mai vină să te vadă? Căci doar știu cum și ce faci. Există o lene, o comoditate care se așază.”
“Este o meserie grea, care te uzează. Culmea este că a fi “star”, a fi arătat cu degetul este și mai rău. Este o stare care te descumpănește, te uluiește. Oricine poate să bage degetul în ficatul tău, în inima ta, în viața ta. Eu nu întreb pe nimeni “cum?”, “ce?”, “când?”, “cu cine?”. Dar pe mine mă întreabă toată lumea și are dreptul să știe. Ceea ce este groaznic, groaznic. Și arătatul cu degetul pe stradă: “Uite-o pe aia!”. Eu nu spun “uite-o pe aia”, dar ei au dreptul să facă asta. În plus, de la Revoluție încoace, ziarele au dreptul să scrie orice tâmpenie. Orice! Și nu ai cum să ripostezi. Să te apuci să faci procese? Că nu-i adevarat? Nici nu ai bani să faci procesul. (…)De la Revoluție nu am mai acceptat să dau niciun interviu. Nu am vorbit cu nimeni despre nimic.”
“Pe toți studenții mei, când veneau să mă întrebe dacă au talent, îi sfătuiam să nu facă meseria asta, fiindcă este foarte grea și, dacă o fac, va fi foarte dificil pentru ei. Pe un singur copil l-am convins și e medic acum în Germania – o fetiță care îmi mulțumește și acum. De altfel, toți cei care au făcut actoria, care au terminat Teatrul sunt acum disperați, n-au unde juca și ce juca.”
“Tinerii de azi sunt mult mai grăbiți să ajungă, să parvină. Nu au timp să învețe ca să joace bine, consideră că știu totul, nu au convingerea că de la talent (criteriu de selecționare pentru a deveni student) au de străbătut un drum lung de muncă ambițioasă și disciplinată până la a deveni actori talentați…. Sunt prea materialiști! (…)Azi, dacă îi dai unui student o figurație sau un rol mic într-un spectacol, se crede prea mare vedetă ca să-l interpreteze. Vor toți să devină capete de afiș. Încă din școală… Sunt prea siguri de ei și din această prea mare nerăbdare şi prea mare siguranță se naște superficialitatea și se ajunge la suficiență. Generația tânără de actori nu prea mai merge la teatru. Noi mergeam în fiecare seară să ne vedem maeștrii. Ei însă, consideră că n-ar avea prea multe de învățat de la predecesorii lor. O altă deosebire fundamentală între generația mea și cea actuală este că pe noi ne interesa în primul rând căutarea adevărului, a firescului, pe când tinerilor de azi li se pare mai interesant să fugă de autentic, să facă ceva extravagant cu orice preț, să stea în limbă, în cot, în ureche…”
“Asta înseamna pedagogia: nu îi înveți tu, înveți tu de la ei. Copiii te păstrează mereu tânăr, nou, adevărat, proaspăt. Am învățat foarte mult de la ei, de la soluțiile pe care le găseau ei. Tu le explici care sunt căile pe care trebuie sa meargă, dar ce descoperă ei, pe căile lor proprii, este extraordinar câteodată! Am avut un permanent dialog cu noile generații. Din când în când și actorii vechi ar trebui să mai meargă la școala, să aibă curajul să o ia de la început.”
Olga Tudorache
(11 octombrie 1929 – 18 octombrie 2017)
