O pagină din politica afectelor

Fetița soldat.

Cufere, jucării din pânză, borcane cu dulceață, capoate înflorate și o scară interioară, dar, mai ales… Amy, fetița blondă cu surâs larg – toate alcătuiesc “casa bunicii”, amintindu-ne de serile frumoase ale copilăriei.

În lumea de corespondențe, numită spectacol teatral, piesa Fetița soldat, scrisă de Mihaela Michailov, devine o pagină însuflețită dintr-o carte de ilustrate (vii). Directorul de scenă – Silvia Roman – a descifrat cu emoție artistică textul şi-a ghidat cu meşteşug echipa, oferind un prilej de încântare, dar și de reflecție. Lumea propusă de autoarea textului dramatic este cea aflată la vârsta întrebărilor şi a răspunsurilor rapide, universul copiilor din zilele noastre. Scenele extrase din existenţa cotidiană, înscrise iniţial în sfera banalului, capătă surprinzătoare valenţe simbolice.

Stilizată, în aparență, precum o piesă pentru copii, Fetița soldat este o poveste lirică, are profunzime și conține observații sociale, remarcând “ciudățenia” lumii adulte.Textul depăşeşte zona lăudabilului din raţiuni ce ţin de mult-teoretizata încurajare a dramaturgiei româneşti şi se reclamă de largă respirație și tonus robust.

Spațializarea dimensiunilor de joc este un bun prilej de-a etala calitățile motrice ale tinerei actrițe, care își invită spectatorii în lumea jucăriilor, dar și-a “jucăriilor de vorbe”, în spectacolul Fetița soldat. Redimensionat pentru necesitățile scenei din Sala Mică a Teatrului Național din București, universul “casei bunicii” este ospitalier și misterios în egală măsură. Microuniversul imaginat scenic și scenografic se conturează într-un crescendo emoțional, pe măsură ce Amy începe să depene povestea “fetiței soldat”. Este misterul pe care cei mici îl sesizează când privesc, iscoditor și insistent, mult timp, un segment static al realității. Odată depășite barierele emoționale, numărând, parcă timpii scurși, blonduța ființă, echipată cu șorțuleț verzuliu, prezintă povestea vieții sale, cu seriozitate, dublată de gesturile neastâmpărului vârstei primei copilării. Privirea intensă, dar amuzantă, a tinerei Silvana Mihai, unește gândul regizoral, mișcarea și rostirea actriței într-o grație riguroasă și-o spontaneitate bine controlată.

Memoria impune propriile-i fotografii neînchegate (în stări și forme de viață reală) și le scoate din adâncul unor tainice ascunzișuri. Așa se face că Amy, cea cu alură de Alice (din Țara Minunilor), se impune în fața publicului ca o bravă “moștenitoare”, demnă de înrudire cu fetițele care și-au pierdut mama și care au fost crescute de unul dintre bunici, cum am întâlnit în literatura universală (Cosette după Victor Hugo, Heidi, fetiţa munţilor de Johanna Spyri, Micul Lord de Frances Hodgson Burnett ori copilele din basmele lui H.Ch. Andersen – Fetiţa cu chibrituri, Mica Sirenă). Fotograme din basmul viu al copilăriei vin să șteargă întâmplări urâte care ar putea arunca ființa în apele adânci ale tristeții.

Așadar, pitulându-se printre cufere, în spatele borcanelor cu dulceață, printre cuburi sau ghemuită în fotoliul-“adăpost”, Amy re-compune, cu un aer dulce-amărui, portretul unui copil din vremurile noastre, gata să sfideze mai toate opreliștile impuse de alții și să-și apere, de inamicii nemiloși (boală), bunica. Cu seriozitatea grav-hazlie, caracteristică puilor de om, fetița blondă adună amintirile, căptușite cu tristețe, din viața ei și se înfrățește cu solitarul peștișor auriu din borcanul așezat într-un raft al bibilotecii-cadru. Se succedă situații, în funcție de simpatica “haimana”, cum poate fi numită memoria afectivă a unei copile de numai nouă ani.

Glasul voalat al tinerei actrițe accentuează nemulțumirile copiliței care socotește că e mai nimerit să folosească alte denumiri pentru  formule depășite. Astfel,“ședința cu părinții” să fie înlocuită cu  “ședință cu rudele”, așa cum dezaprobă și activitățile iscoditoare ale vecinelor din bloc. Ca o mică, dar adevărată, luptătoare, vibrând de emoție, Amy din scenă vrea să apere micul ei univers. La un moment dat, abandonează explicațiile “tactice” sau “tehnice” (contractele) și se pitulează în fotoliu, căutând protecție.

Muzica aleasă (o stilizare a Simfoniei Jucăriilor) devine o componentă și nu o ilustrare a dramei, la fel cum mișcarea scenică, înregistrările audio (vocea blând-catifelată a Marianei Mihuț) și proiecțiile video completează firesc contururile fetiței. Ca și Micul Prinț, Amy se confruntă cu rigiditatea lumii oamenilor mari, obișnuiți să-i impună doar compuneri “cu început, cuprins și sfârșit” sau profesii standard-femeiești. Interpretarea actoricească – destul de nuanțată – contribuie la comunicarea emoțională cu publicul, nevoit să-i pândească tresăririle și gesturile largi, explicative, printre ghidușiile (intră în ecranul unui televizor vechi, folosește un casetofon, azi, ieșit din uz, desface hărți și dă click) și îmbrățișările virtuale (se echipează cu hainele și încălțările bunicii). Legăturile se împletesc, un microunivers se dezvoltă și se profilează mai clar. Axul emoțional al reprezentației îl constituie clădirea acelei (ipotetice) scări din cuburi, decorată cu o păpădie, menită să o ajute să își întâlnească bunica “plecată la ceruri”.

Pentru aspirații mai înalte, privirea ingenuă și agilitatea trupului bine antrenat solicită actriței Silvana Mihai un plus de sensibilitate și o aleasă cultivare a glasului. Miniatura, realizată în spectacolul Fetița soldat, se poate considera un promițător start spre o evoluție artistică frumoasă, așa cum eroina/Amy continuă să-şi dezvolte spiritualitatea printr-o continuă creaţie.

Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, întreaga montare are un caracter profund emoționanat. Întregul ansamblu creat de Silvia Roman se constiuie într-un spectacol recomandat tuturor copiilor inteligenți, indiferent dacă unii dintre ei au ajuns deja adulți. Fetița soldat rămâne o montare de calitate, trăsătură ce s-a regăsit atât în adecvarea la mijloace, cât şi la scop – cultivarea sensibilității.