Așa cum pământul are nevoie de soare, așa și omul are nevoie de căldură umană. Căldura umană, cea care poate stinge setea de orice a omului : ea îi este apă, îi este vitamină, îi este cel mai bun antioxidant.
Unde se găsește? Ea locuiește în noi, pe lângă noi. Ea este aici, acolo, peste tot. Izvorul ei este inima, de aceea pentru a o găsi trebuie să privim lumea cu ochii ei, pentru ai putea cunoaște profunzimea, și pentru a ne putea bucura de frumusețea lumii în care trăim, a lumii pe care o împărțim.
Dacă ar fi să scriu monografia vremurilor noastre, aș porni de la vorbele lui Albert Camus: “o cale la îndemâna oricui de a face cunoștință cu un oraș este să încerci să afli cum se muncește în el, cum se iubește și cum se moare”, o cale la îndemână pentru a surprinde și cunoaște lumea în care trăim. Dar cum iubim? Haotic, disperat, interesat, crezând că lumea ar trebui sa ne iubească, să ni se supună? Cum trăim? În același mod în care iubim?
Faptul că trăim într-un secol când ritmul dansului societății ne încurcă pașii, ne testează flexibilitatea, răbdarea, agilitatea, devenind cel mai mare consumator de energie umană, se întâmplă să vezi în jur: oameni stăpâniți de ritm, oameni care au ieșit din el ca urmare a unei entorse sau a unei fracturi, precum și oameni care nu se regăsesc sau se regăsesc tot mai puțin în acest ritm sau dans.
Dar acest ritm imprimă vieții noastre direcții și culori, trupului, lumină sau răni, conducându-ne către trezirea sau afundarea în automatisme, într-o împietrire, cu toată căldura pe care soare o trimite către noi.
În lupta sa pentru supraviețuire, omul uită că scopul vieții nu este acela de a purta războaie, pentru că lupta aduce cu sine regrete, suferință, răni și toate acestea își găsesc lăcaș în noi, astfel încât devenim stânci de care apa noastră interioară se tot lovește zi si noapte. Iar înălțimea și puterea lor cunosc avânt cu cât izvorul nostru secătuiește.
Pe zi ce trece ne divizăm tot mai mult, fiecare cu credințele care îi închid orizontul, fiecare cu descoperirile, cu lipsa de timp, cu lipsa de răbdare, cu uși închise și ziduri mai înalte. E o teamă acută, chiar promovată, de suferință, o teamă de a fi neînțeles, neacceptat, de căutare și găsire a unui scut împotriva mediului extern, și toate acestea nasc nepăsarea, îndepărtare, dorință de izolare. Unde să mai fie loc de atingere umană? Casele sunt tot mai goale și reci, nu mai reușim și nu ne mai dorim să ne încălzim unul de celălalt, sufletele împietresc, iar ochii, împăienjenesc.
Să încetăm să fim simpli spectatori în povestea noastră numită “Viață”, critici la jocul de pe scenă, pentru că o conștiință poartă fiecare în el, pentru că am fost plămădiți din iubire, și de aceea zace în noi o nevoie aprinsă de a găsi căldură umană prin lume, poate mai multă decât suntem uneori dispuși să oferim, și pentru că, cruzimea încă ne face să reacționăm , ea nu a reușit să omoare ceea ce suntem. Pentru că suntem mai mult decât niște trupuri ce îmbracă materialul, și avem nevoie de ceea ce mai suntem. Și anume, de iubire.
Frumos gândit. … frumos scris ! Anca Horj, îți doresc mult succes în arta scrisului. …
Vă mulțumesc pentru apreciere și susținere. Anca