“O minune pentru România”
“Cred cu încăpățânare că, atunci când mai mulți oameni vor gândi un lucru, când vor dori cu adevărat să înfăptuiască în fine ceva, se va produce o schimbare în bine, se va întâmpla o minune pentru România. La noi, în momentul de față, este o tristețe fără margini, pentru că marile valori au fost bagatelizate, istoria noastră a fost bagatelizată, auzim mereu de la ultimul cretin până la cei mai deștepți spunând: “Așa e în România. Numai la noi se poate întâmpla așa ceva”. Și parcă îți piere orice chef.”
“Ne-am lăsat, din păcate, târâți de televiziuni în lumea subculturala. Gândiți-va numai că te vede cineva la televizor, în treacăt, și îți spune apoi pe stradă: “Te-am văzut acolo și acolo”. Câștigi pe loc imagine, credibilitate, respect. Așa se face că avem acum o puternica telesubcultură, ceea ce mi se pare foarte de trist. M-a îngrozit, de exemplu, un sondaj din care reieșea că 19% din populația țării noastre dragi nu știa cine este Eminescu, chiar dacă imaginea lui circulă, ca să spun așa, pe hârtiile de un leu. În schimb, dacă apari la televizor, devii imediat vedetă, telescriitor, telegânditor, telesportiv.”
“Pe aici, pe la noi, avem mai multe genii decât cărți bune”
“Națiunile se pot salva, pot exista numai prin spirit. Toate câte se petrec la noi în învățământ, sănătate, cultură, politică, mă obligă să cred că, dacă mai continuăm așa, vom ajunge o mulțime informă. Înainte de Revoluție se spunea: “Nu mă tem de ministrul Culturii, ci de cultura ministrului!” Acum mă tem de Cultura clasei politice, de circul primitiv care ne coboară cu fiecare zi mai mult sub limita suportabilului. Totul este agresivitate, ură, mizerie spirituală. Iar într-un vacarm poți să strigi oricât, nu te aude nimeni și este imposibil să schimbi ceva.”
“Ne purtăm ca niște ființe fără trecut, fără istorie, fără cultură, de parcă am fi parașutați într-un loc necunoscut și obligați să luăm totul de la început. Cine mai vorbește azi despre cultură? Cine își mai pierde vremea cu cititul? Modernizarea se traduce printr-o neîncetată schimbare a legilor, iar interesul pentru cătușe este infinit mai mare decât cel pentru carte.”
“Pe aici, pe la noi, am mai spus-o, avem mai multe genii decât cărți bune și nu țara poarta vina pentru nerealizările acestora, ci talentul precar și cultura superficiala. I se pot reproșa multe acestei tari, am făcut-o eu însumi de nenumărate ori, dar dintr-o perspectiva care înseamnă foarte multa dragoste și foarte multă dorință de mai bine.”
“Aici, în București, reușesc formidabil doar înmormântările”
“Nu cred și nu voi crede niciodată că îți trebuie condiții speciale să scrii. Cei care cred că se poate scrie numai în condiții de laborator, ori în alte spații sau peisaje, mă îndoiesc că sunt cu adevărat scriitori. Pentru că numai păsările mărunte trăiesc în stoluri. Dar trebuie să luăm cunoștință de existența lor. Asta mi se pare o treaba de primitivism intelectual și de primitivism în înțelegerea literaturii, a rostului, a orizontului ei. Poți să scrii și sub bombe, în orice condiții, totul este să te simți pe o poziție morală și intelectuală corectă.”
“Nu regret nicio experiență din viața mea. Și nicio suferință nu mi s-a părut inutilă sau nedreaptă, chiar dacă unele au purtat nume care, în general, îngrozesc pe oricine. Cred că toate experiențele, maladiile, suferințele sunt folositoare dacă le descoperi rolul ascuns, motivul pentru care ți-au fost date. Avem o viață unică și irepetabilă, deci trebuie să faci, exact ceea ce crezi că te ajută să-ți duci la îndeplinire proiectele, conștient că, pentru ce n-ai făcut sau n-ai putut să faci, nu există iertare sau înțelegere.”
“Aici, în București, unde sunt și cei mai buni, dar și cei mai răi, nu există iertare mai ales dacă ai făcut ceva! Orice succes este pedepsit cu asprime. Reușesc formidabil doar înmormântările: particularitate a acestui spațiu geografic și spiritual, pe care am simțit-o imediat după ce am ajuns în București.”
“Visez…”
“Visez să mai trăiesc o zi, și încă o zi, și încă o zi… Și să mai scriu o frază, și încă o frază, și încă o frază… Și să pot reciti ceea ce am scris. (…)Știind că orice rând pe care îl scriu ar putea fi ultimul, nu mă mai pot gândi, din păcate, la alte refugii. Chiar dacă acum mi le doresc mai mult ca oricând.”
Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938)
