De acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale…
-Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet – îmi spuse într-o zi un prieten, pe un ton în care admirația avea toate însușirile reproșului.
-Mi se pare firesc, i-am răspuns, nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată.
-Vrei sa spui că zâmbetul este pentru tine o haină – se miră el aproape acuzator.
-Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri și poate îndeplini foarte multe funcții- complexitatea unei personalități putând fi de altfel stabilită și după lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune – iar una din aceste funcții, cea mai neînsemnată, desigur, dar și cea mai curentă, este aceea de a oferi celorlalți o înfățișare decenta, indiferent câtă suferință s-ar camufla dincolo de ea.-Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! – strigă, revoltat cu adevarat, amicul meu.
-Numai în măsura în care și a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit. Bineînțeles că în epoca de piatră totul trebuie să fi fost mai direct, cel ce suferea își răcnea probabil instinctele la gura peșterii, fără a-și pune probleme de discreție și fără a se gândi la liniștea celorlalți. Primitivul era desigur mai “sincer”. Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate, ci una de voință și de cultură.-Bine, dar în felul acesta zâmbești oricui, dușmanilor ca și prietenilor.
-Bineînțeles. Am considerat întotdeauna că a acorda salutul și zâmbetul celor cu care nu ești de acord, celor de care te despart idei și credințe este o dovadă – pe care ți-o dai și ție însuți în primul rând – că nu vrei să le bagi la cap, o dată cu argumentele, și un glonț. De altfel, ți-am spus că zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui dușman poate fi o sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci – cu cât mai elegant, cu atât mai usturător – că răul pe care ți l-a făcut nu te-a atins. Mi s-a părut întotdeauna demn să nu acuz o lovitură, decât să ripostez la ea. Am preferat să nu lovesc, decât să mărturisesc că am fost lovită.-Cu cât te ascult, cu atât trebuie să recunosc, mă convingi și – ca să fiu sincer până la capăt – mă și sperii puțin.
-De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am disprețuit și nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv, provocator.
-Oricum, de acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale…
-Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate mie – cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist.Ana Blandiana
