“Nu e important de câte ori ai căzut, ci de câte ori te-ai ridicat.” (Confucius)
“Că ți-a murit o perspectivă a lumii tale interioare nu este o dramă, căci oricând o altă perspectivă se poate ivi. Tot ce e frumos în viață stă înaintea ta, depinde doar de tine să mergi mai departe.
Viziunea aceasta – întețită de mania gândirii pozitive a omului de succes dintr-o societate în care există o economie de piață este cât se poate de potrivită pentru crizele de nervi cotidiene, pentru decepțiile de la locul de muncă sau pentru nevrozele neîmplinirilor sociale, dar nu pentru deznădejde.
Și, atunci, ceva îți spune că trebuie să te ridici, nici tu nu știi cum, dar trebuie să te ridici, trebuie să-ți iei în primire pierderea, să te înfășori în ea, să te aduni din bucățele și să faci ceva cu viața în care nu mai crezi, căreia nu-i mai găsești niciun sens. Relativizarea deznădăjduirilor şi depăşirea înfrângerilor ar fi un pas important. Oamenii se surpă psihic nu din pricina dezastrelor, ci din cauza absolutizării deznădejdii.” (Sorin Lavric)
Totuşi, nicio deznădejde nu este până într-atât de neagră încât să nu existe scăpare din ea. La fel, niciun dezastru nu e într-atât de copleşitor încât nici măcar un sfert de sens să nu mai fie posibil în viaţă.
“Omu’-nvaţă să rabde şi căderea ca urcuşul
Căci coasa morţii nu ştie de vreme” ( Regele Lear, V, 2)
Există nefericiri mai mari atâta vreme cât mai poţi să spui: “Nu e deznădejdea de pe urmă. E loc şi pentru o nouă deznădejde.”
