Între viaţă şi moarte,
între grafia vieţii şi grafia morţii,
doar culoarea “a fi”
îşi macină sunetele în primul şi ultimul zbor.
Între viaţă şi moarte,
primul om, primul vis, prima lacrimă,
prima lumină şi ultimele clipe ce palpită inconştiente.
Deasupra noastră strigă întreg cerul
– pare că totul va muri – te înfiori, mă înfior.
Iată, acum, strâns între noi, valul din adâncurile noastre urcă,
urcă până ce se sparge în spumă, şiroind!
Revărsat în taine de ape,
se retrage acum spre misterul adâncului nostru marin,
atunci mi-ai spus – “Iubirea mea!”
Aflaţi acum departe, pe cerul nopţii vor vedea constelaţii;
planetele se opresc în jurul soarelui – „Ajută-mă!” e ultimul ei cuvânt.
Dacă amestecăm infinitul, recucerim
culoarea primordială pentru a o lua de la capăt.
E noapte iar. În pustiu doar nimicul e totul.
Clipa nu există,
valul rostogolit s-a spart demult,
frunza nu mai e aripă
– nimic nu trebuie scris numai o singură dată –…
