Minunata lume a poveştilor lui Hans Christian Andersen

“Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.” (Albert Einstein)

În Danemarca sa natală, Hans Christian Andersen (2 aprilie 1805 – 4 august 1875) este amintit ca poet, dramaturg, autor de jurnale de călătorie şi romancier, dar şi ca autor de basme pentru copii. Andersen a devenit celebru în întreaga lume, mai ales, pentru basmele sale care au fost traduse în numeroase limbi. Succesul acestor scrieri i-a adus recunoaşterea mondială. La 210 ani de la naşterea autorului, există zeci de dramatizări şi  ecranizări ale scrierilor sale. Îndrăgita peliculă Frozen îşi are rădăcinile în opera acestui scriitor.

Printre numeroasele sale creaţii, Anderesen a publicat peste 180 de poveşti şi basme. Farmecul acestora  ne încântă şi astăzi, ele reflectă capacitatea autorului scandinav de a transmite emoţii şi de a portretiza. Scrierile sale sunt plăsmuite într-un limbaj accesibil oricui. Acel  “ceva” universal şi profund uman din  povestirile sale a cucerit inimile a milioane de oameni de-a lungul celor două secole. Părea să cunoască sentimentele personajelor sale atât de bine pentru  că numai el a putut scrie astfel de detalii – cu subtilitate şi precizie –  atingând  inimile cititorilor tineri sau vârstnici, chiar şi astăzi.

Foloseşte o largă varietate de stiluri, dar se menţine cu preponderenţă într-un registru liric, începând cu timbrul elegiac vibrând de compătimire în faţa suferinţelor omeneşti sau de duioşie în faţa candorii copilăriei şi iubirii materne. Resursele folclorice se împletesc adesea cu elemente autobiografice. De altfel, inspiraţia realistă pentru Andersen rămâne o ambiţie constantă, mărturisită şi în Povestea vieţii mele. Autorul a recunoscut că, în povestiri, a trecut anumite momente din viaţa sa: “Lumea şi viaţa au fost cea mai bună şcoală a mea.”

Deşi este adevărat că cele mai multe poveşti sunt înrădăcinate în folclorul oral, într-o măsură mai mare sau mai mică, multe dintre poveştile cele mai cunoscute ale acestui autor vin de fapt, din surse literare. Când lasă materialul nealterat, sursele sale se arată a fi tradiţiile populare, fabulele de largă circulaţie, vechi motive nuvelistice sau trecutul istoric naţional; dar, de cele mai multe ori, materialul este prelucrat şi, mai ales, inventat. Numai o parte este ocupată de basmul propriu-zis, de povestea care are la bază elementul miraculos, de aceea le numeşte “aventuri şi istorii”, în sensul de întâmplări, şi doar o parte le numeşte basme. De aceea, sub raportul procedeelor de creaţie, nu se poate face o delimitare, căci realismul observaţiei interferează cu libertatea fanteziei. Ţesătura fanteziei este uneori pigmentată cu aluzii, observaţii, ironii, luate din planul realităţii. O caracteristică importantă a artei scriitoriceşti a lui Andersen este permanenta împletire a realului cu fantasticul, miraculosul integrându-se unei viziuni proprii, având afinităţi cu viziunea folclorică scandinavă. Această unitate a operei dă nota atât de personală a lui Hans Christian Andersen.

Dacă realismul său se limitează la descrierea cadrului general de viaţă materială, fără să întreprindă o analiză a reacţiilor complexe ale personajelor, în schimb Andersen sesizează aspectul sentimental al situaţiilor depresive, al suferinţei manifestând o caldă simpatie pentru oropsiţii vieţii. De obicei, simpatia faţă de sărmani este exprimată de autor de pe poziţia spectatorului generos, cu sentimente de umanism profund.

Fără să ajungă până la cauzele sociale ale răului, Andersen afirmă idealul iubirii de om, un ideal moral în care cele trei valori – Adevărul, Binele şi Frumosul – se întâlnesc. Optimismul marelui scriitor izvorăşte din încrederea în forţele morale: “Omul este, fără îndoială, capodopera perfecţiunii, de aceea fiecare are dreptul la perfecţiunea sa în Bine şi Frumos.”, spunea marele povestitor.

Acest ideal moral este conceput pe singura coordonată concretă: aceea a faptei bune. “Noi, fiicele aerului (din Mica Sirenă) n-avem nici noi suflet nemuritor, dar prin fapte bune putem căpăta unul. […] Când am făcut timp de trei sute de ani tot ce ne stă în putinţă, căpătăm un suflet nemuritor şi putem împărtăşi şi noi fericirea veşnică a omului.” În concepţia lui Andersen trebuie respectate fapta bună, sufletele cele mai umile, munca modestă şi sentimentele curate, armonia vieţii familiale, visul care reconfortează omenirea în suferinţă, întreaga lume vegetală şi animală, natura în ansamblul ei.

Dacă autorul povestirilor ne revelează un scriitor sensibil, căruia experienţa unei vieţi aspre i-a deschis ochii asupra realităţii, celălalt sector, al basmelor, arată că scriitorul nu şi-a pierdut niciodată candoarea sentimentului şi bucuria vieţii. “Mă simt copilul fericirii”, exclama scriitorul la o vârstă înaintată, cu aceeaşi ingenuitate a răţoiului cel urât (din povestirea cu acelaşi nume, în care se regăseşte uşor transferul simbolic al unor elemete autobiografice) a cărui bucurie “îl răsplătea din belşug pentru necazurile trecute, şi însăşi amintirea  acestor suferinţe îi făcea mai vie bucuria sa”. Spre deosebire de fraţii Grimm, care repovestesc o creaţie populară faţă de care ei păstrează o atitudine obiectivă şi spre deosebire de Perrault, care, de asemenea, repovesteşte, cu multă graţie şi fineţe, cu spirit şi uneori cu mici ironii basmele bunicuţei, Andersen pare a fi cel dintâi care crede în materia pe care o creează sau o prelucrează. La acest autor, planul fanteziei face adesea apel la elementele realităţii, bucurându-se cu naivitatea unui copil. Această notă dominantă de candoare imprimă poveştilor sale acel ton de comunicativitate imediată, proprie lui Andersen.

În opera sa, este atestată prezenţa anumitor elemete provenind din mitologia scandinavă, pe calea tradiţiilor folclorice, toate acele creaturi (ondine, elfi, gnomi, sirene, păsări miraculoase) pe care le întâlnim atât de des în poveştile sale alături de zâne şi vrăjitoare. Pe lângă aceste fiinţe supranaturale, totul este însufleţit; rolul scriitorului este acela de a-şi pune “ochelarii fermecaţi” prin care vede minunile din stupul albinelor şi “cornetul acustic” pentru a auzi cartofii povestindu-şi păţaniile.

În primul rând, vieţuitoarele sunt înzestrate cu glas şi conduită omenească. O ediţie franceză a basmelor lui Andersen, apărută în timpul vieţii lui, îl prezenta astfel: “Noul La Fontaine face să vorbească animalele cu mult spirit; el împărtăşeşte necazurile şi bucuriile lor, pare a deveni confidentul lor; ştie să le împrumute un limbaj atât de  naiv, atât de pătrunzător şi de firesc, încât povestirea lui pare de-a dreptul reproducerea fidelă a ceea ce el a auzit cu adevărat.” Comparaţia cu La Fontaine însă este justă numai până la un anumit punct, căci animalele lui La Fontaine par a fi învăţat o anume subtilitate de la moraliştii francezi. Vieţuitoarele din opera lui Andersen au însă o moralitate sănătoasă şi sprijină, totdeauna, omul să iasă din impas. Deşi aceste animale din poveştile daneze îl învaţă pe om respectul şi dragostea faţă de lume sub toate formele ei, inclusiv regnul animal, totuşi, această lecţie este departe de moralizarea ostentativă şi de didacticismul convenţional al lui Charles Perrault.

Sub viziunea panteistă a scriitorului nordic, în zona basmului, capătă însufleţire şi obiectele cele mai banale: cratiţa, farfuriile, mătura, ceainicul, între jucării se infiripă idile duioase, ca între soldatul de plumb şi dansatoarea de porţelan, sau între păstoriţă şi coşar; titirezul se îndrăgosteşte de mofturoasa domnişoară minge, gulerul vorbeşte ca un filfizon, puşculiţa în chip de purcel se comportă asemenea unui bogătaş arogant. Această animizare a obiectelor constituie o sursă de feerie redusă la dimensiunile banalităţii cotidiene, un tip nou de feerie, o feerie domestică, de interior. În acelaşi timp însă, este şi una din sursele de umor ale marelui povestitor. Deşi umorul lui Andersen este într-adevăr o caracteristică proeminentă a poveştilor (atunci când acestea sunt bine traduse), totuşi,  ceea ce mulţi cititori resimt cel mai adesea este o  notă de tristeţe copleşitoare: mica sirenă este trădată de prinţ, bradul este aruncat după Crăciun; chiar şi în poveştile cu final fericit, personajele trec prin nenumărate chinuri (Degeţica, Crăiasa Zăpezii, Lebedele).

Cu toate acestea, Andersen realizeză nota de umor prin efectele de contrast neaşteptat dintre fantezie şi realitate, efecte pe care le obţine atribuind trăsături de caracter sau obiceiuri de viaţă burgheză vieţuitoarelor sau chiar unor obiecte banale: cioara este în doliu, corbii ţin şi ei să ajungă pensionari sau o altă cioară se instalează în fundul trăsurii. De multe ori, umorul este nuanţat cu maliţiozitatea aluziei ironice, ca în Hainele cele noi ale împăratului, ironizând ambiţia şi falsitatea (cu evidente corespondenţe şi în domeniul criticii literare sau de artă).

În Răţuşca cea urâtă, cumetrele raţe bârfesc asemenea unor femei, ca şi domnişoarele cărăbuşe, care văzând-o pe Degeţica începuseră să şuşotească între ele: “Are numai două picioare!”. Cultura livrescă este ironizată fin şi în Prinţesa şi porcarul. Mai multă fineţe are, însă, jocul spiritual al fanteziei feerice: “În cartea cu poze, desenele prinseseră viaţă, păsările cântau, iar oamenii, desprinzându-se cu totul de pagini, veneau să stea de vorbă cu Eliza. Dar când fetiţa întorcea paginile, ei săreau la loc în carte, ca să nu se încurce cu cei din pozele următoare.” (Cele douăsprezece lebede)

La H. Ch. Andersen, natura este receptată elegiac, alteori fantastic (“vânturile erau făurite din vârtejuri de zăpadă, iar geamurile şi uşile erau tăiate din pale de vânt îngheţat”) sau de-a dreptul vizuală. În acest caz, paleta vizuală este mai vie în redarea peisajului de iarnă. Acest stil confirmă încă o dată temperamentul liric şi sentimental al povestitorului.

Dar înainte de fineţea acestui stil, perfecţionat printr-un îndelungat exerciţiu poetic, şi înainte de forţa fanteziei naive care animizează totul cu puterea creatorului, Andersen s-a impus prin concepţia sa generală despre viaţă. Andersen are încredere în forţa morală a omului şi a omenirii: “Credinţa mea în omenire n-a fost înşelată. Vremurile de necazuri şi suferinţe poartă totuşi în ele germenii binecuvântării viitorului.” Autorul danez, H.Ch. Andersen, a realizat ceva remarcabil: poveştile care sunt citite şi iubite de fiecare nouă generaţie, poveşti care sunt încă surse de  inspiraţie pentru dramaturgi, regizori şi scenarişti, poveştile lui Andersen fiind ecranizate şi puse în scenă pe toate meridianele lumii.

În zilele noastre, unul dintre cele mai prestigioase premii pentru literatură este numit Hans Christian Andersen. Influenţa acestui autor poate fi observată şi  în scriitura de ficţiune pentru adulţi, în romane precum: Crăiasa Zăpezii/The Queen Snow de Joan Vinge, Privighetoarea de Kara Dalkey, Crăiasa Zăpezii de Eileen Kernaghan, Fiica Pădurii de Julieta Marillier (un roman fantasy romantic, tematic legat de Lebedele), Lebedele sălbatice de Peg Kerr, Chinurile dragostei de Jane Gardam (roman inspirat din povestea  Mica Sirenă).

Aspecte de basm a căpătat însăşi viaţa acestui autor, căci fiul unui cizmar sărac a devenit un om bogat şi faimos, intim al capetelor încoronate ale vremii sale, iar astăzi, este celebru în întreaga lume.