În pădurea edenică am găsit un tunel,
Un nou început pentru un nou sfârşit
Cu un imuabil zâmbet am păsit,
Am terminat de cioplit un suflet slăbit.
Merg şi merg, stări noi întalnesc,
Poate-mi irosesc curiozitatea pe inexistent,
Dar nu mă opresc, încep să alerg,
Mă împiedic şi ajung să plutesc în negrul zilei.
La capătul întunericului simt nesiguranţa…
Oameni desenaţi în tuş gri se îmbulzesc,
Îşi strică conturul în curiozitatea exagerată,
Toţi vor în Rai, însă niciunul nu vrea să moară.
Zâmbetul meu estompat le curbează linia feţei,
În zig zag un cap zăresc şi-astept să primesc
Coroana de mărgaritar murdară de smoală,
Încărcată de regretele fiinţelor conturate.
Din nou şi din nou, aceasta este eternitatea.
