Or să vină apele, îţi spuneam,
vijelioasele ape, care acum sînt cuminţi,
şi o să măture totul, maşinile, florile,
chioşcurile de ziare, tot ce se întinde acum
liniştit privirii va dispărea într-o clipă,
care pare acum acum atît de îndepărtată.
Este doar un gînd acesta, nefiresc,
răspundeai. Mai bine să ne ţinem de mînă,
să ne culcăm capul pe pieptul celuilalt
şi să ne ascultăm bătăile inimii.
Să ţinem minte culorile inimii,
căci munţii sînt un pămînt prea vechi
pentru a-l mai putea apuca transformat
în ruină, iar curgerea apei prea lungă şi
nesecată pentru a ne mai înspăimînta.
Nu, nu, îţi spuneam strîngîndu-te la piept,
să ne-agăţăm cu mîinile de gardurile parcurilor!
Or să vină apele şi ne vom pierde şi ne vom
căuta în zadar, căci acest asfalt al iubirii
noastre va deveni fundul verde, lunecos
al unui torent, piatra drept şlefuită
a unei civilizaţii dispărute în abis!
Mă priveai ciudat şi rîdeai cu dinţii
în soare. Eu îţi strîngeam mîinile de
gardurile parcurilor căci simţeam în nări
mirosul apropierii marilor ape şi ştiam
că şuvoiul nu se poate linişti decît departe,
la marginea oraşului.
