Pseudocronică de cumpărător.
Egiptenii au piramidele, chinezii au Marele Zid, germanii au castele impunătoare, olandezii au canale, italienii au catedrale, americanii au… centre comerciale. Ele reprezintă una dintre caracteristicile lor naţionale, adevărate simboluri care demonstrează abundenţa în care se răsfaţă.
Se merge astăzi la mall cu aceeaşi religiozitate cu care catolicii merg la Vatican, musulmanii la Mecca, jucătorii de ruletă la Las Vegas şi copiii de bani gata la Disneyland.
Îmi place mall-ul şi îl detest în egală măsură, îmi divulgă binaritatea consumeristă: mă simt bine la cumpărături în mall, dar mă simt agresată de ceilalţi cumpărători.
Cardul îmi dă siguranţă şi încredere, îmi flatează ego-ul economic, pentru un timp, fac parte din comunitatea cumpărătorului constant, nu a celui ocazional şi, eventual, profitor de solduri. Mall-ul este singurul loc în care îmi permit să-mi joc, din când în când, potenţialul de snobism.
Totuşi, îmi displace din pricina inflaţiei de cupluri formate din băieţii macho (în tricouri mulate) şi păpuşile blonde shoppoholice – liposucte- silicone – style, care mă descumpănesc prin aroganţă, fiţoşenie, artificialitate şi prost-gust. Mă agresează înregimentarea în etichetă şi “existenţialismul” de brand.
Nu îmi place mall-ul ca esplanadă a exhibiţionismului social (parte din cultura imaginii de sine), mall-ul ca simulacru de mediu ce privilegiază ritualul consumerist de împerechere.
Viaţa noastră este împănată de paradoxuri. Avem mii de probleme de rezolvat, trebuie să fim atenţi cum suntem văzuţi în acest mare parc de distracţii creat de oameni gri. Uneori, cădem pradă acestei euforii induse de luminile artificiale şi nu mai avem timp să realizăm că ni s-a furat unul dintre instrumentele de bază – atenţia. În acest spaţiu, simplitatea şi autenticul nu mai încap.
Poţi găsi libertatea în această lume artificială, dar ai nevoie de discernământ şi detaşare.
(grafică de Banksy)
