Și strania istorie a neasemuitului său personaj.
Alfred Jarry (1873-1907) a ajuns în liceul din Rennes când profesorul de fizică Félix-Frédéric Hébert (Père Hébert, apoi Père Ebé, apoi Ubu etc.) devenise bătaia de joc a elevilor, prin mărimea ieșită din comun a stomacului, prin îngustimea intelectului, dar și prin grandilocvența care îl caracteriza (caricaturiza).
Nașterea unui personaj
Charles și Henri Morin au început să îi scrie câteva satire, ceilalți colegi continuând să adauge altele, născându-se astfel dintr-o creaţie mediocră a unui grup de şcolari, un personaj cu vădite accente suprarealiste pe care Alfred Jarry îl va prelua.
“Père Hébert s-a născut cu melon pe cap, mantie din lână și pantaloni strâmți. În vârful capului are o singură ureche, acoperită de pălărie, mâinile lui sunt pe aceeași parte (ca și ochii) și, spre deosebire de ceilalți oameni care au picioarele unul lângă altul, el le are unul în spatele celuilalt, atunci când cade nu se poate ridica de unul singur, și este nevoit să ceară ajutor.” (un portret în spiritul lui Urmuz ieșit din producția tinerilor școlari.)
A.J. va vedea în acest profesor toate manifestările grotescului și își va vărsa furia juvenilă punându-i în timpul orelor întrebări care uneori, după spusele colegilor, mergeau prea departe, devenind astfel un mic erou al clasei.
Și nașterea unei noțiuni
Se mută în Paris în 1893 la liceul Henri IV unde publică piesa Guignol în care va folosi termenul de ‘patafizică. Am fi tentați să credem că noțiunea prinde contur datorită lui Henri Bergson pe care îl va avea profesor, dar totuși termenul în sine vine tot din folclorul liceului provincial, fiind o satiră la adresa unui defect de vorbire al profesorului. În acest liceu parizian va începe A.J. controversatele relațiile homosexuale cu Léon-Paul Fargue. Oscar Wilde nu se va îndoi de orientarea sexuală a lui A.J., descriindu-l astfel “un tânăr extraordinar, uns cu toate alifiile, scrierile sale au uneori obscenitatea lui Rabelais, istețimea lui Molière, și ceva aparte, personal. Este foarte atractiv, arată ca un chiriaș drăguț” (în Regatul Unit chiriaș este un termen pentru homosexual).
A.J. va spune că ‘patafizica este “știința soluțiilor imaginare” și va sublinia necesitatea vizuală de a scrie cuvântul cu un apostrof la început, apostroful neimpunând nici o pronunție specifică termenului. Este un prim semn al jocului cu literele (vezi la noi pictopoezia de mai târziu a lui Ilarie Voronca și Victor Brauner), al spontaneităţii, mijloace creative care au aprins spiritele artiștilor începând cu futurismul și continuând cu toate ismele avangardiste care au urmat. Această știință va continua să aibă o viață proprie departe în timp de părintele ei (Colegiul de ‘patafizică se va înființa în 1948 și va fi văzut ca o reminescență suprarealistă). Numeroși artiști din prima jumătate a secolului trecut, strânși sub deviza “am renăscut din nou același deși schimbat”, s-au înscris în centrele de ‘patafizică, devenind patafizicieni: Noël Arnaud, Raymond Queneau, Boris Vian, Eugen Ionescu, Joan Miró, Man Ray, Max Ernst, Marcel Duchamp etc.
“Căcart!”
Personajul Ubu va rosti primul său cuvânt în piesa Ubu Roi: “Merdre!” – tradus de Romulus Vulpescu: “Căcart!” -, încadrându-se în unul dintre conceptele patafizice numit clinamen, concept care se referă la acele mici diferențe în lucruri (aproape insesizabile) care pot produce mari permutări și noi viziuni. Tot acum A.J. vorbește despre anomalie, pe care o vede ca pe o excepție, și va dori ca patafizicienii să caute legile care guvernează aceste excepții (se întrevede aici filosofia termenului hazardul obiectiv).
La toate acestea se adaugă grotescul ieșit din comun pentru acea perioadă a personajului Ubu, ferocitatea acțiunilor și replicilor, absurdul situațiilor care aduc o viziune acidă unei societăți văzută ca ipocrită. La premiera piesei Ubu-roi un critic a spus că a văzut cinci acte în care s-a țipat, s-a gesticulat excesiv, creând impresia unui fel de viziune halucinantă, alt critic a descris acompaniamentul muzical la pian, timpane și chimvale, ca pe un “zing – zing, bada-zing, boom-boom”. Piesa are un ecou și un succes aparte, suficiente pentru a-l face pe A.J. să vorbească în viața de zi cu zi folosind replicile personajelor, născocind limbajul ubu. Vedem cum Ubu îşi devorează autorul, el văzându-se un Faustroll (jumătate Faust, jumătate troll, adică o ființă autosuficientă smulsă din mitologia personală). În 1898 termină de scris Faptele și opiniile doctorului Faustroll, patafizician, carte pe care nu a vrut să o publice, și în care sunt relatate călătoriile ființei imaginare prin niște tărâmuri miraculoase.
Un suflu nou
Cu piesa Rinocerii Eugen Ionescu se înscrie în linia patafizicienilor, lăsând grotescul și absurdul să devină ceva firesc şi să dezvăluiască dedesubturile ființelor, adâncimile cele mai întunecate, natura pe care ne străduim să o ascundem dar care, într-un final, iese la suprafață, indiferent de câte măști îi pune societatea, indiferent de numărul de camere în care fugim ca să ne ascundem pentru a nu ne fi observată transformarea. La Boris Vian întâlnim aceeași înclinație spre absurd și grotesc, dar aici ele sunt gata să descătușeze o altă limbă și chiar o altă realitate paralelă, (în Spuma zilelor, autorul francez aduce în paginile romanului ludicul permanent, lipsit de gravitatea și convulsii).
Perioada în care A.J. aduce acest nou suflu dramaturgiei este cea în care Ch. Baudelaire, fixat pe prozodia tradițională, marele (la propriu și la figurat) om de litere care dorea să fie mereu în centrul atenției prin scandaluri literare sau îmbrăcăminte excentrică, duce mai departe inovația poemului în proză din cartea Gaspard de la Nuit a lui Aloysius Bertrand. În 1861, într-o scrisoare către editorul Arsène Houssaye, scrie, referitor la noua poezie căreia îi intuiește foarte bine viitoarea valoarea; “care dintre noi nu a visat la miracolul unei proze poetice, muzicală fără ritm și fără rimă, îndeajuns de autentică pentru a se adapta unduirilor visării, zvâcnirilor conștiinței”.
Deși revolta lui A.J. este încă departe de manifestările avangardei, nevoia de schimbare din rădăcini a omului se simte și la el prin comportamentul compulsiv, agitat, tumultuos, printr-un accentuat spirit de frondă. A.J. face parte dintre scriitorii revoltați (sau poète maudit cum i-a numit Ch. Baudelaire) ai sfârșitului de secol XIX, un scriitor efervescent, un spirit inovatoar de la finalul secolului XIX din care mai fac parte Cezanne, Seurat, Van Gogh, Erik Satie, Henri Rousseau (căruia îi va da porecla Vameșul) etc. Dramaturgia era ocolită totuşi de astfel de revoluții, doar Frank Wedekind reușind să mai miște spectatorii și să dezghețe criticii, cu piesa tragică Deșteptarea primăverii.
“Père Ubu nu s-a aşteptat la una ca asta!”
Ubu Roi a fost urmată de Ubu încornorat (1988), Almanahul lui Pere Ubu (1899), Ubu înlănțuit (1900) și alte câteva eseuri, dar acestea nu au întrecut piesa de debut. Conștient de mișcările interioare ce se produceau în acea perioadă în societate, fin observator al noilor tendințe (lua parte la viața pariziană, frecventând cafeneaua criticului A. Vollard unde purta lungi dicuții cu Apollinaire) va milita pentru un teatru abstract, pentru că doar el “poate observa aspecte umane tragice cu caracter etern” (Romulus Vulpescu).
În Paris se va alătura grupului format în jurul revistei literare Mercure de France, o revistă a cărei tradiţie se întinde până în anii 1611. Directorul revistei, Alfred Vallette, şi soţia acestuia Rachilde, au jucat un rol important în susţinerea activităţilor literare ale lui A.J., Rachilde devenindu-i primul si cel mai important biograf.
Traiul haotic, excesul de băutură şi droguri (se spune că ar fi colindat străzile colorându-şi faţa în verde, precum culoarea abisntului), calităţile atletice (era un bun scrimer şi ciclist), perioadele de vagabondaj în care locuia pe băncile din parcuri, au făcut ca A. J. să fie văzut ca un suprarealist avant la lettre. El a scurtcircuitat drumul parcurs de dramă dinspre actor spre spectator, a reinventat necesitatea folosirii păpușilor pe scenă și a purtării măștilor de către actori, a adus grotescul foarte aproape de om prin exprimarea de mahala și manifestarea dorințelor primare.
Experienţele din viaţa sa nu erau departe de absurd. Deşi bolnav de tuberculoză a continuat conştient să bea şi să scrie lungi scrisori văzute ca poeme în proză. Paralizat, în timp ce era în spital, spunea necontenit “Caut! Caut! Caut!”, iar când a venit momentul final, şi-a exprimat dorinţa de a ține între degete o… scobitoare. Când i-a fost împlinită dorinţa, pe faţa lui s-a văzut multă bucurie.
După moarte craniul i-a fost disecat pentru activitate didactică, studenţii de la medicină putând să îi observe creierul. Unul dintre studenţi a exclamat “Père Ubu nu s-a aşteptat la una ca asta!”.
Alfred Jarry pe bicicletă
Bibliografie: Alfred Jarry – Ubu, Editura pentru literatura universal, București 1968; Charles Baudelaire – Mici poeme în proză, ed. Univers, București 1971.
