Limba și lumina

Nu pot striga în limba în care mă rog!

Niciodată nu am putut, în propria mea limbă, să mă manifest în public – întotdeauna am avut o reținere pe care, pînă azi, nu am putut să mi-o explic. Am ținut discursuri strălucite, aplaudate de sute de oameni, în engleză, franceză, italiană sau spaniolă, în locuri diferite, de la Consiliul Europei și pînă la Universitatea din Guadalajara, din Sofia și pînă în Singapore…

Cu toate acestea, limba română mă strînge la dificultatea de a o folosi în public, în spații mai generoase, cu o audiență mare și mă constrînge la a nu putea acționa volumul așa cum ar fi necesar, ci a îl bloca undeva, în zona lui piano sau a surdinei continue… Nu știu să strig în limba română, după cum nu știu să ridic tonul sau să joc teatru în română…

Azi am realizat de ce mi se întîmplă, de ani buni, acest lucru: pentru că nu pot striga în limba în care mă rog! E și motivul pentru care, deși aș fi putut de multe ori să rămîn în diferite colțuri din lume, mult mai tentante și mai prospere, nu am făcut-o! Nu pot avea un dialog cu Cel de Sus altfel decît în limba maternă; nu pot să fiu eu, cel care se exprimă pe sine și în rugă și în discurs… De altfel, oratoria nu a făcut niciodată parte din arsenalul meu, cum nici teatrul nu a fost terenul unde să mă pot simți acasă. Chiar dacă ambele au ceva spectaculos (iar aici termenul e clar că vine de la accepțiunea de bază a spectacolului), m-am simțit mult mai eu în spațiul intimității personale, continue, discrete…

Explicația mi-a venit de la lumina artificiilor și cea a lumînării; pentru toată lumea, artificiile înseamnă invazie de lumină, adăugată unui sunet exploziv, puternic, pătrunzător. Artificiile sînt teatrale, fascinante, colorate, atrăgătoare, voluminoase, tentante, irezistibile… Cu forme din ce în ce mai ciudate, ele brăzdează cerul și creează spectacole în noapte, iar despre ele se vorbește mereu altfel decît în surdină sau în șoapte. La polul celălalt, lumînarea e firavă, discretă, pîlpîind a stingere și parcă mereu în pericolul de a nu mai fi… Cu toate acestea, există candele care ard veșnic, ceea ce artificiile nu vor putea niciodată, pentru că artificiile sînt un atribut al discursului, al oratoriei, al efemerului și fulguranței, iar lumînarea este manifestarea permanentă a rugăciunii ca fel de a fi… Lumînarea e limba română, iar artificiile sînt fascinația limbilor din jur asupra noastră…

ruga

Mihai Patrascu

Mihai Patrascu De același autor

Născut la Baia Mare, în 22 iunie 1974. A publicat peste 50 de studii, articole, recenzii sau traduceri în România, Elveţia, Franţa, Italia, Canada, Bulgaria, Mexic. Cărţi publicate: Jurnal (1998), Profeţi ai Mileniului (1998), Scrieri despre Nikos Kazantzakis (1999), Vallarta (2000), Palermo (2003), Acasă înseamnă Europa (2003), Oameni, fapte, zboruri (2012).

Recomandări

Adaugă comentariu