La braț cu optimismul prin suburbie

Les Grands Esprits/ The Teacher.

Mai există șansa ca un tânăr din zilele noastre, provenit dintr-un mediu defavorizant, să izbutească în viață, depășind barierele sociale? Greu de crezut, dar nu imposibil. Chiar dacă   pare că flirtează cu documentarul, lungmetrajul Les Grands Esprits, realizat de Olivier Ayache-Vidal, propune o interesantă reflecție asupra pedagogiei aplicate elevilor dificili.

Nu lipsesc clișeele nici în cazul acestei pelicule prezentate în premieră la Festivalul de Film Francofon din Angoulême, dar imaginea justă a unui sistem școlar nu s-ar fi putut altfel realiza. Filmul aduce în prim-plan aventurile profesorului François Foucault (Denis Podalydès) și ale junelui Seydou (Abdoulaye Diallo, formidabil), un elev refractar la tot ce înseamnă autoritate. Așadar, François e un profesor de literatură la unul dintre cele mai importante licee din Franța. După o remarcă nepotrivită, făcută la o petrecere, briliantul dascăl e obligat să accepte un post într-o școală de la periferia Parisului. Dacă de la Sorbona până la Courneuve, traseul înseamnă doar douăzeci și cinci de minute cu metroul, distanța socioculturală se va măsura în ani-lumină. Prin urmare, François Foucault se pregătește pentru tot ce este mai rău. Perorația despre necesitatea de a expedia în suburbii profesori experimentați, de calibru, i-a schimbat direcția lui François Foucault: de la Henri IV spre liceul Barbara de Stains. Misiunea care i-a revenit a fost cea de a “îmblânzi” spirtele rebele care populau acel mediu educațional, de la periferia Parisului.

Interpretarea lui Denis Podalydès, actorul care l-a întrupat pe Nicolas Sarkozy, în 2011, în pelicula La Conquête, a stârnit interesul multor spectatori. Scenariul e previzibil, dar maniera  de abordare și interpretările ultranuanțate îl scot din zona locurilor comune. Spiritualul om de litere nu e ocolit de neplăceri; mai întâi în rândul colegilor, mai ales cu cel de matematică, apoi, printre adolescenții lipsiți total de interes pentru actul educativ. Totuși, un spirit fin nu poate fi lesne doborât. Așa se face că metodele inițiate de profesorul Foucault încep să dea roade. Puștii toropiți de plictis se lasă captivați de literele lui Victor Hugo. Grație subtilității acestui profesor, aparent rigid, talentele ascunse ies la iveală.

Pornind analiza literară de la faptul divers care-a condus autorul/scriitorul la celebra ficțiune- romanul Les Misérables – dascălul trezește interesul elevilor pentru lectura literară. E clasica poveste a profesorului cu har. Analiza lucidă a spiritualului profesor a împiedicat resemnarea unora dintre învățăcei. Tactul pedagogic funcționază perfect, iar principiile pedagogice sunt adaptate pentru elevii din suburbia pariziană. Prin urmare, expunerile elevilor se rezumă la participarea lor activă, reală, chiar dacă standardele sunt menținute doar la nivelul mediu (înțelegere, fără multă analiză critică). Toate actele didactice aplicate exprimau o profundă înțelege și o perfectă adecvare la mediu. Din păcate, corpul profesoral nu primește cu entuziasm astfel de inițiative și nici elevii săi nu sunt tocmai “uși de biserică”. Un spirit de glumă (mult prea rafinat pentru puterea de înțelegere a unui adolescent semi-primitiv) îl aruncă pe bietul profesor-diriginte într-o adevărată cursă.

“Elevul-problemă” Seydou se ascunde – sub patul lui Ludovic al XVI-lea – împreună cu Maya, colega sa, la Versailles, pentru a-și face un selfie, în timpul unei excursii școlare inițiate de François Foucault și simpatica sa colegă, Chloé. Speranța bravului profesor de-a înălța spiritele mai puțin alese s-a prăbușit odată cu exmatricularea elevului de origine africană. Totuși, titlul ne amintește că avem de-a face cu un “feel good movie”, iar micile tensiuni vor fi depășite. Din această poveste, se desprinde cu claritate accentul apăsat pentru noțiuni importante: disciplină și pedagogie. Superioritatea profesorului este evidentă, iar Denis Podalydès găsește mereu tonul just în mediul multietnic al adolescenților, preponderent de origine africană.

Pelicula alimentează entuziasmul acelor profesori care nu se lasă copleșiți de un (veșnic) sistem bolnav și stârnește interesul tinerilor care nu așteaptă doar stereotipii hollywoodiene. Școala mai poate reprezenta, în viziunea realizatorului, un ascensor social. Mica și turbulenta comunitate de la Saint-Denis devine atașantă, iar incursiunea într-o astfel de școală pare chiar agreabilă. Autenticitatea e la    ea acasă fiindcă Olivier Ayache-Vidal a ales să turneze chiar cu elevii acelui colegiu pentru a conferi o notă de realism întregii povești. Dacă a recreat condițiile de curs, la fel a procedat și    în cazul cancelariei, populate cu aceleași ființe măcinate de frustrări și de invidii profesionale. Cercurile închise se regăsesc în toate taberele descrise. Cineastul nu s-a rezumat să prezinte doar un mediu sufocant, ci a deschis larg porțile spre cultură, văzută și în acest caz precum o șansă de salvare. Bunăoară, spectatorii vor avea prilejul să vadă (și) imagini surprinse în Place de la Concorde, Place de la Madeleine, Place de l’Opéra sau Versailles. Coloana sonoră împletește muzicalitatea lui Peer Gynt de Grieg cu Hipster Shakes (Black Pistol Fire) armonizându-le.

Exigentul profesor, dar plin de înțelegere omenească, găsește calea potrivită către inimile unor tineri mult prea ancorați în materialitate și le oferă lecția optimismului pedagogic. Bineînțeles, putem da vina pe scenarist pentru aspectul antropologic al filmului, într-o realitate ultracunoscută de mai toți francezii. Cu toate acestea, sentimentele bune devin “pâinea noastră zilnică”, în astfel de vremuri. Duioasa complicitate dintre profesorul distins și elevul rebel produce emoții vii și acordă șanse multiple înțelegerii; se întâlniseră, practic, două solitudini. Balsamul emoțional face bine, uneori, cinismului ambiental. Pirueta scenaristică din final aduce necesara notă de umor și ne confirmă că învățământul de tip aristocratic și educația democratică nu se întâlnesc decât dacă există voință din ambele sensuri.