Scurtă colecție de gânduri (de la Dali citire).
În seara asta privesc cerul înstelat pentru prima oară după mai bine de un an. Mi se pare mic.
Oare cresc eu sau universul se micșorează? Sau poate și una și alta? Câtă deosebire față de contemplările siderale atât de dureroase din adolescență. Prin ele mă simțeam absolut fărâmițat, topit în elementul în care credeam la modul romantic pe vremea aceea: insondabilele, infinitele imensități ale cosmosului. Eram stăpânit de melancolie fiindcă tot ce simțeam era absolut de nedefinit.
Acum, dimpotrivă, emoțiile mele sunt atât de definibile încât le-aș putea face mulajul. Pe loc mă și hotărăsc să-mi comand unul, din ghips, care să reprezinte cu maximum de fidelitate emoția contemplării bolții celeste.
Sunt recunoscător fizicii moderne căci a confirmat, prin cercetările sale, această plăcuta idee, sibaritică și absolut antiromantică: spațiul este finit. Emoția mea are forma perfecta a unui continuum cu patru fese, ea are însăși tandrețea cărnii din care e plăsmuit Universul.
Când merg să mă culc, zdrobit de oboseala lucrului de peste zi, încerc să-mi păstrez, în pat, emoția și mă liniștesc încet-încet spunându-mi că, la urma urmei, Universul – deși capabil de expansiune prin materia lui mai mult sau mai puțin abundentă – nu e altceva decât vânare de vânt. De fapt, sunt atât de mulțumit să văd în sfârșit cosmosul restrâns la aceste proporții mai rezonabile, încât îmi vine să-mi frec mâinile de bucurie, numai că un asemenea gest îngrozitor e ceva tipic sau anti -dalinian.
Dimpotrivă, înainte de a mă scufunda în somn am să-mi sărut mâinile în loc sa mi le frec în chip abominabil – cu bucuria cea mai curată, repetându-mi că, aidoma oricărui lucru material, Universul arată grozav de meschin și de neîncăpător dacă-l compari, de pildă, cu înălțimea unei frunți pictate de Rafael.
Salvador Dali,
(11 mai 1904 – 23 ianuarie 1989)
Jurnalul unui geniu
