Jocul cu mărgele de sticlă

Jocul cu mărgele de sticlă este ultimul roman al lui Herman Hesse. A fost scris între anii 1931-1942 și publicat în 1943 în Elveția, fiind respins de Germania fascistă.

Deși însuși Herman Hesse a luat premiul Nobel pentru literatură ulterior scrierii acestui roman, el conturează în prima parte a romanului o satiră asupra ordinii sociale a lumii laice, necastaliene. Castalia sau provincia pedagogică este locul unde se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii.

“Scriitorii cu opere trase în tiraje mari, cu premii Nobel și vilișoare drăguțe la țară, medicii faimoși, cu decorații la cheutori și valeți în livrea, academicienii cu neveste bogate și saloane pline de strălucire, chimiștii cu fotolii în consiliile de administrație din industrie, filosofii cu fabrici de foiletoane și conferințe în săli arhipline, cu entuziaste aplauze și buchete de flori, toate aceste figuri dispăruseră și nu au mai apărut pînă astăzi.”

Lipsa valorii morale într-o societate decadentă, lipsa respectului față de domeniul spiritual-intelectual, inclusiv carențele educaționale, sunt semne ale unei tulburări care afectează întreaga lume, astfel încât ”cînd gândirea își pierde puritatea și vigilența, iar respectul față de spirit se stinge, atunci vapoarele și automobilele circulă anapoda, valabilitatea și autoritatea riglei de calcul inginerești, ca și acelea ale matematicii, băncilor și bursei se clatină, apare haosul”. Indirect apare nemulțumirea autorului și critica lui asupra situației politice din timpul scrierii cărții.

La început, autorul afirmă: ”ca orice idee mare, jocul acesta nu are propriu-zis un început, ci, ca idee, a existat întotdeauna”. Jocul cu mărgele de sticlă este ca un fel de teatru magic, inițial cu câte un singur oficiant în fiecare țară, lucru care poate fi înțeles drept o utopie a cooperării internaționale prin reprezentanți. Acești jucători din diverse țări nu sunt universități laice, ci enciclopediști sau erudiți selectați pentru formare încă din copilărie, aparținând unei lumi închise. Jocurile lor dispun de limbaje universale – mai ales matematice și muzicale, ei fiind și buni interpreți ai muzicii – și sunt mediatizate, globalizate. Semne și formule noi ale jocului au apărut numai la începuturi, perioada descrisă se caracterizează prin stagnare. Prin urmare cartea este despre trecut, dar se petrece în secolul 22. Niciun fel de anticipări științifice sau tehnice nu ne întunecă lectura. Cartea este despre spirit, senzualitatea sau legătura cu iubirea profană apar doar în final, odată cu ultimul drum al lui Knecht, eroul romanului. Ordinul castalienilor era ca o grupare monastică, unde ”cavalerii” ordinului puteau avea chiar relații cu femeile din exterior (care nu apar descrise), dar nu aveau dreptul să aibă familie, proprietăți lumești, bani, obiecte de lux sau confortabile.

În final Joseph Knecht, învestit în funcția de magister ludi – maestru al jocului cu mărgele de sticlă – moare, și moartea lui e descrisă patetic și liric, ca un fel de întoarcere în natura sălbăticită. Poeziile din vremea școlii și a studenției lui Knecht sunt de fapt anticipări și chei ale trezirii spirituale a eroului, pietre de hotar care în final îi trasează și îi explică drumul vieții. Un amănunt important este îngăduința cu care au fost privite de profesori și pedagogi, ca un fel de capriciu necesar pentru maturizarea școlarului, în timpul perioadei în care Knecht le-a scris, în fragedă tinerețe. Nu întâmplător ele sunt adăugate la finalul cărții, după ultimul capitol. Să nu uităm că Hesse a fost și poet. Altminteri, Castalia respingea ”creațiile” personale. Knecht este veriga de legătură dintre lume și enclava erudiților.

Simptomele unei societăți decadente apar și în lipsa armoniei muzicii, în grosolănia stilurilor muzicale, în zgomotul inutil și lipsa seninătății. Muzica și meditația sunt piloni de susținere a Castaliei. Apar așadar, pe lângă simboluri culturale europene, referiri la gândirea chineză antică și orientală. Autorul cărții fusese interesat de budism, călătorise în Sri Lanka și Indonezia.

”Obârșiile muzicii se află într-un trecut îndepărtat. Muzica ia ființă din măsură și-și trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli; cei doi poli dau mișcare puterii întunericului și a luminii. ”. ”De aceea poți vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înțelesul lumii.”

În final, Knecht cîntă ultimul său cântec, singur, la flaut. Flautul acela micuț era unica bogăție pe care și-a permis să o ia cu sine în afara provinciei pedagogice.

Deoarece Jocul cu mărgele de sticlă aparține genului bildungsroman, concepția lui Knecht privind rostul cunoașterii de sine (și a lumii) se construiește pe parcurs. Greșelile și ezitările lui sunt privite cu îngăduință. Modul calm, senin, strălucitor, în care își împlinește destinul conturează un portret uman limpede și frumos. El nu este un marginal, este chiar omul din centru în căutare de sine și regăsire. Este memorabilă imaginea caruselului, ca o întrecere între bătrânețe și tinerețe, la care ia parte Knecht în vis, înainte de numirea lui în funcția de magister ludi. În carusel se află el însuși copil și venerabilul magister musicae, cel care îl înscrisese ca elev al școlilor de elită cu mulți ani în urmă. În această goană nimeni nu învinge, rolurile doar se inversează pe parcurs.

“Era jocul vieții în genere, care curge la nesfârșit, dedublată în bătrânețe și tinerețe, în zi și noapte, în yang și yin.”