Nicicând o persoană nu pare să devină atât de valoroasă ca în momentul în care rişti să o pierzi.
În ce mod straniu iubim… sau, poate, doar credem că iubim. Poate imităm iubirea crezând cu naivitate că iubim, dar suntem atât de departe de semnificaţia reală a iubirii.Oare iubirea nu înseamnă să priveşti, prin prisma înţelegerii şi a bucuriei, veşnicia din celălalt? Nu le rabdă ea pe toate şi se bucură de adevăr? Nu străbate ea, în modul cel mai tainic şi mai minunat,efemeritatea pentru a deveni oglindirea eternităţii?
Oare iubirea cade vreodată? Dacă ea cade, atunci eu nu pot crede într-o astfel de iubire…. Nu cred în efemeritatea iubirii, ci în veşnicia ei.
