“Nu ne mai încearcă bucuria de a fi oameni…”
“Se crede că nu mai avem nevoie de statui. În schimb, se presupune că avem nevoie de insecte, de larve, de instincte primare… Avem nevoie de personaje în care să putem lovi cu piciorul. Avem nevoie de oameni care să stea cu capul plecat. Nu ne mai încearcă bucuria de a fi oameni. Textele care se scriu şi la care se face apel, ba chiar au ajuns modele, formând mici mişcări, curente… sunt cu adevărat nocive. Nu am un apetit special pentru teatrul underground, nu urmăresc cu consecvenţă acest fenomen, însă cred că se mizează pe faptul că măruntul este mai uşor de receptat şi de asimilat şi atunci de ce s-ar mai obosi bietul om să vadă un spectacol de amploare?
Înclinaţia spre divertisment a televiziunilor particulare pe mine mă contrazice ca persoană. Nu mă distrează televizorul şi nici nu accept să fiu un obiect de consum. În general, televiziunea te expune foarte mult şi de cele mai multe ori în favoarea ei şi a ratingului, mai puţin în favoarea subiectului. Înainte, artiştii erau priviţi cu condescenţă, cu un respect căptuşit cu dragoste. Acum, respectul este înlocuit cu admiraţia pentru contul din bancă. Artiştii fiind mult sub cota de interes a curiozităţii publice sunt priviţi astfel: „Ăsta care are 18 milioane de lei pe lună?”. Apoi este şi o grijă a mea de a nu obosi publicul care, oricât de îngăduitor ar fi, nu trebuie agresat. Mai rara vedere e mai cu plăcere. Este de preferat să auzi „Dar de ce nu mai vedem pe Cutare”, în loc de “Iar a apărut Cutare?”.
Lectura ţine de igiena mentală. Mi-a plăcut enorm şi-mi place în continuare să citesc. Însă pentru un artist al scenei lectura nu este indispensabilă. Există o investiţie de har divin pe care o poate folosi intuiţia. Eu nu sunt o actriţă de intuiţie, însă există mulţi asemenea actori. Exemplul ultrauzat este Iancu Brezeanu, care era analfabet la propriu, adică nu ştia să citească. Lui i se citea rolul. Şi era de-a dreptul genial, unul dintre cei mai mari actori. Lectura este însă o bogăţie la care n-aş renunţa pentru nimic în lume.
Eu sunt pe trotuarul acesta, digitalul este pe trotuarul de vizavi. Trecem unul pe lângă altul, dar nu ne salutăm. Folosesc un amărât de telefon, nu am internet. Am colegi care „zboară” pe net. Victor Rebengiuc are cont pe Facebook, are fani, vorbeşte pe Skype. Pe mine, tehnologia mă umileşte, îmi dă o stare îngrozitoare. Chiar şi televizorul îl folosesc foarte rar. (…)Audiobookul este o invenţie minunată. Cred că tuturor actorilor le place teatrul radiofonic, o atracţie fantastică, un gen aproape între teatru şi film. Să faci totul numai din glas, fără niciun fel de imagine, e un dar imens. Şi sigur că pentru o femeie care împlineşte 70 de ani e mai mult decât agreabil să poată să joace, imprimând un audiobook, o femeie de 20 şi să convingă că este ea!
Teatrul există numai în momentul în care se face. Spectacolul este altă fiinţă la fiecare reprezentaţie, o efemeridă de câteva ore. Are forţa de a concentra totul într-o clipă de graţie de maximă intensitate, care te consumă extraordinar. În subconştient, ştii că e o viaţă de o clipă, care nu se va repeta niciodată. De aceea nu adun fotografii şi obiecte. Nu-mi plac nici casele memoriale. E tot un defect profesional, care şi-a pus pecetea pe creierul meu şi pe simţirea mea. Poate că dintr-un egoism de autoapărare sunt tentată să simt că e important numai ce se întâmplă aici şi acum. Societatea noastră e în continuă transformare, chiar dacă mie-mi place să mă întorc la un retro mai retro decât vintage-ul care se poartă acum şi care nu-mi place fiindcă l-am purtat când eram tânără. Dar aici e vorba doar de modă, de un moft. Lumea nu se poate întoarce înapoi.
Fiecare clipă are semnificaţia ei. Nu mă tem de bătrâneţe, nu mă complexează ridurile sau părul cărunt. Experienţa care se dobândeşte nu poate fi contrazisă prin niciun artificiu de visare.”
Irina Petrescu (19 iunie 1941 – 19 martie 2013)
