Este o invitație la a ne face timp să (re)învățăm să deschidem ochii cu adevărat, și să vedem răsăritul, apusul, lumea, floarea, roua. Văzul, unul dintre cele mai valoroase daruri primite, pensula care dă formă și culoare lumii în care trăim. Să vezi dincolo de ramele acestei lumi, dincolo de cruste, dincolo de umbră, este o minune cerească oferită omului. Iar dacă ai uitat, întreabă un nevăzător.
Să (re)învățăm să simțim: o îmbrățișare, o lacrimă, o vorbă caldă. Să simți și să te simți. Privește un copil și permiteți să fii ca el. Să râzi, să plângi, să cauți brațele cuiva drag, să fii în concordanță cu emoțiile care te stăpânesc și să vorbești despre ele. Cu tine sau cu alții, dar mai presus de toate să nu (te) minți. Permiteți să fii sincer. Cu tine. Cu ceilalți.
Să (re) învățăm să ascultăm: sunetul apei, ciripitul păsărilor, omul și pe noi. Să ascultăm, precum omul care aude pentru prima dată, cu bucurie, cu interes. Și să nu judecăm. Să primim atât vorba caldă cât și cea care vrea să ne umple cu frigul ei, fără a uita că în spatele cuvântului sunt suflete care se vorbesc pe ele.
Pentru vorba caldă, să mulțumim, pentru că acea caldură poate trezi omul și poate să-i dea o direcție. Iar vorba care cade asupra noastră precum o ploaie rece, să nu o lăsăm niciodată să ne cuprindă, să ieșim cât mai repede din al ei perimetrul, fără a-i permite să ne umple cu frigul ei.
Să învățăm să vedem, să simțim, să ascultăm trăirea așa cum stăpânește, cum ne stăpânește în fiecare clipă, și vom începe să ne cunoaștem, pe noi și lumea căreia îi aparținem. E doar o invitație… către noi.
