Evoluţia genetică a unei etnii nu trebuie confundată cu evoluţia sa culturală.
În istoria unei etnii ingredientul dominant ȋn amestecul său genetic poate să se schimbe, fără ca acest lucru să-i pună ȋn pericol existenţa, ȋnsă dacă se schimbă ingredientul dominant al culturii sale, care este limba pe care o vorbeşte, soarta ei este pecetluită. Ea dispare de pe scena istoriei, fiind ȋnglobată genetic ȋn amestecul etniei care a cucerit-o cultural, cu un ingredient al limbii mai puternic. Din această cauză bagajul cultural al unui popor este mai important, din punct de vedere al supravieţuirii lui, decât cel genetic.
Un exemplu bun ȋn acest sens sunt dacii, a căror civilizaţie care nu avea la bază o cultură scrisă s-a dovedit uşor de convertit la civilizaţia cuceritorului roman a cărui limbă scrisă avea la acea dată o anvergură care depăşea cu mult aria geografică controlată de alianţa triburilor tracilor nord dunăreni condusă de dacul Decebal. Atunci limba latină era lingua franca a antichităţii, aşa cum este ȋn zilele noastre limba engleză, şi se vorbea din Europa şi Asia Mică până ȋn Orientul Mijlociu şi Africa.
Ca să realizăm mai bine câtă putere ȋi poate da cultura scrisă veche unei etnii ȋn vremuri potrivnice, să ne gândim la evrei care au fost stăpâniţi de Roma pre-creştină aproape patru sute de ani fără să poată fi latinizaţi, ȋn timp ce dacii nu au reuşit această performanţă, chiar dacă stăpânirea romană la nord de Dunăre a durat numai o sută şaizeci şi cinci de ani.
Numai că dacii nu au fost o excepţie, majoritatea etniilor din antichitate nu foloseau scrierea, fapt care a contribuit decisiv la ieşirea lor de pe scena istoriei odată cu cucerirea politică şi culturală de către civilizaţii mult mai avansate.
Limba dacilor nu avea un alfabet care să-i asigure dăinuirea ȋn timp pe diverese suporturi (piatră, papirus, etc.), şi ȋndată ce vorbitorii ei nativi au ȋncetat s-o mai transmită verbal generaţiilor viitoare, ea s-a pierdut definitiv, lăsând ȋn urmă doar câteva cuvinte care s-au păstrat ȋn bagajul lexical al celor care nu-şi mai spuneau daci ca bunicii lor, pentru că vorbeau deja o limbă latină, cu toate că genele strămoşilor lor continuau să supravieţuiască ȋn ei alături de genele altor neamuri.
Aceşti urmaşi latinofoni ai dacilor amestecaţi cu alte neamuri (coloniştii romani aduşi din toate colţurile imperiului) nu ȋşi vor mai pierde limba precum strămoşii lor, chiar dacă ȋn timp ea va suferi modificări importante, mai ales ȋn urma contactului lor cu slavii sudici, pentru că arealul răspândirii ei depăşea cu mult teritoriul statului dacic, ea fiind vorbită nu numai de urmaşii dacilor care era unul din neamurile trace, ci de toţi urmaşii tracilor romanizaţi la nord şi la sud de Dunăre, răspândindu-se adânc inclusiv ȋn teritoriile controlate de Bizanţul imperial. Prestigiul culturii şi civilizaţiei romane ȋn forma ei bizantină ȋncă prezentă la sudul Dunării ȋn momentul sosirii lor, i-a făcut pe migratorii slavi, şi nu numai, care s-au stabilit la nord de Dunăre (secolul VI) printre latinofonii mult mai numeroşi decât ei, să adopte limba autohtonilor care putea fi scrisă spre deosebire de a lor (alfabetul chirilic a fost folosit la scrierea textelor ȋn limba slavă veche ȋncepând din secolul IX), şi să-i ȋmprumute numeroase cuvinte din lexicul lor slav, contribuind astfel ȋntr-un mod decisiv la formarea limbii proto-române din care s-a cizelat de-a lungul veacurilor limba româna pe care o vorbim noi astăzi.
Faptul că ȋn cele din urmă româna veche se va scrie cu alfabetul chirilic şi nu cu cel latin, ȋşi are cauza politică ȋn apariţia târzie a celor două state româneşti (secolul XIV), moment la care statele slave din vecinătatea lor aveau deja un avans politic şi cultural considerabil care le-a permis să impună ȋn toată regiunea (inclusiv ȋn Ţara Românească şi Moldova) alfabetul chirilic pentru redactarea textelor religioase şi a documentelor pe care domnitorii români ȋşi puneau semnăturile. Competiţia politică dintre limba slavonă şi limba română veche a câştigat-o prima, impunându-i alfabetul ultimei pentru o perioadă ȋndelungată de timp. Dimitrie Cantemir spune, ȋn Descriptio Moldaviae, că moldovenii ar fi scris cu litere latine până la Conciliul de la Florența (1439). El afirmă că Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, ar fi poruncit arderea tuturor textelor scrise până atunci cu caractere latine, introducând alfabetul chirilic și slavona, ca reacție la prozelitismul romano-catolic. Cel mai vechi text nebisericesc cunoscut redactat în limba română și cu alfabetul chirilic este scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung adresată judelui Brașovului, în 1521.
Revenind la capacitatea unei limbi de a strânge laolată mai multe etnii, care vorbind-o se amestecă ȋntre ele ȋn timp, dând naştere unei noi etnii care ȋşi ia numele limbii, trebuie să subliniem că nu numai limba română a dat naştere românilor ȋn al căror bagaj genetic se regăsc genele tuturor etniilor care au ales să se identifice cu această limbă pe care o vorbesc, ci toate limbilor moderne vorbite astăzi ȋn Europa au dat naştere popoarelor al căror nume se identifică cu limba pe care o vorbesc.
Orice limbă am alege, dacă analizăm din punct de vedere genetic vorbitorul nativ al acelei limbi, vom constata un spectru genetic care depăşeşte graniţele politice ale acelei limbi, ceea ce nu ȋnseamnă altceva decât că aceeaşi genă a ales să vorbească ȋntr-un loc o limbă, şi puţin mai ȋncolo o alta. Toată istoria de până acum a Europei a condus la această realitate: limbi diferite ai căror vorbitori ȋmpart un bagaj genetic relativ comun, relativitatea provenind din faptul că aceleaşi gene apar la toţi, dar ȋn procente uşor diferite. Cu cât vorbitorii limbilor sunt mai apropiaţi geografic, cu atât aceste procente genetice sunt mai apropiate. Şi invers, cu cât vorbitorii limbilor sunt mai depărtaţi geografic, cu atât diferenţa dintre procente este mai mare.
Dacă, spre exemplu, comparăm bagajul genetic al românilor cu cel al maghiarilor, vorbitorii unor limbi atât de diferite care, totuşi, la nivel lexical şi-au ȋmprumutat cuvinte una alteia de-a lungul lungilor secole de vecinătate, vom constata că sunt atât de asemănători la nivel genetic, pe cât le sunt de diferite limbile. Cu alte cuvinte, pe români şi unguri ȋi despart mai mult limbile decât bagajul lor genetic. Ambele etnii sunt un amestec de influenţe comune, din care cea slavă este dominantă.
După studii realizate pe eşantioane largi de populaţie care s-au făcut ȋn toată Europa, s-au elaborat mai multe hărţi genetice, printre care se numără şi cea care reprezintă haplogrupurile Y-DNA de pe continentul nostru şi pe care o puteţi consulta la următoarea adresă de internet.
Haplogrupul I2a cu frecvenţa cea mai mare ȋn Balcani este specific slavilor sudici (bulgarii şi toate popoarele fostei Yugoslavii; yugo-slav tocmai asta ȋnseamnă, slav sudic), iar haplogrupul R1a este specific slavilor nordici (polonezi, ruşi, ukraineni, ca să-i menţionez doar pe cei mai numeroşi dintre ei). Observăm că această componentă slavă este ȋn procent majoritar, atât la români (40 %), cât şi la unguri (46 %). Ce mi se pare extraordinar nu este acest bagaj genetic slav comun la români şi unguri (era de altfel inevitabil, ambele popoare fiind ȋnconjurate de slavi mai mult de un mileniu), ci faptul că cele două etnii vorbesc două limbi care nu sunt slave. Iată o dovadă care ar trebui să-i apropie pe români şi maghiari şi mai mult, o probă a faptului că apartenenţa la o limbă şi o cultură nu are nimic de-a face cu bagajul genetic al vorbitorului acelei limbi. Mai mult, o dovadă că o limbă nu poate fi justificată genetic.
Faptul că astăzi ingredientul dominant ȋn amestecul lor genetic este cel slav, nu ȋi face deloc pe români sau unguri să se considere slavi, identitatea lor culturală fiind mult mai puternică decât cea genetică. Oricare ar fi ingredientul genetic dominant la un moment dat ȋn istoria unui popor care ȋşi păstrează limba, acel popor ȋşi va lua identitatea ȋntotdeauna după limbă, nu după bagajul său genetic care se modifică neȋncetat. Doar rasiştii ȋncearcă aberant să dea ȋntâietate geneticii ȋn stabilirea identităţii lor, fără să realizeze ȋn prostia lor cât de ridicol este din punct de vedere ştiinţific acest demers.
Globalizarea ȋncepută la sfârşitul secolului trecut, accelerată de dezvoltarea tehnologiei informaţiei va favoriza naşterea unor indivizi al căror bagaj genetic va dobândi şi mai multe influenţe decât al indivizilor născuţi până acum. Ingredientul dominant ȋn amestecul genetic al copiilor care se vor naşte nu va mai fi acelaşi cu cel pe care bunicii lor l-au avut. Singura lor şansă de a mai păstra o legătură neschimbată cu bunicii lor este să continue să le vorbească limba, chiar dacă engleza va fi limba care le va pune o pâine pe masă. Procedând ȋn acest fel, bagajul lor spiritual va fi mai bogat şi identitatea lor mai certă.
O limbă este mai puternică cu cât cultura pe care o naşte este mai mare, cu cât cei care o scriu şi o vorbesc sunt mai civilizaţi. Aceasta este lecţia fundamentală pe care trebuie să o ȋnveţe orice etnie care nu vrea să dispară ȋnghiţită de alte etnii. Cultura este cea mai puternică armă a unui popor, oricât de mic ar fi el. Dacă un popor mic are o cultură mare, chiar dacă este cucerit şi stăpânit vremelnic de un popor mai puternic, cu care poate se-amestecă genetic, el va ieşi ȋn cele din urmă ȋnvingător, chiar şi doar dacă nu a reuşit altceva decât să-şi păstreze ingredientul cel mai de preţ al identităţii lui: limba moştenită din moşi-strămoşi.
Dintre toţi românii, fraţii noştri din Republica Moldova au dus lupta cea mai grea pentru limba română pe care şi-au păstrat-o ȋn ciuda rusificării forţate la care au fost supuşi după 1812 când Rusia Ţaristă a anexat ilegal partea din Moldova dintre Prut şi Nistru. În cei o sută şase ani care aveau să treacă până la reunirea lor cu toţi românii ȋn România Mare, la 27 martie 1918, 350 de mii de locuitori ai teritoriului dintre Prut şi Nistru, majoritatea fiind moldoveni vorbitori de limba română, au fost separaţi politic de ceilalţi români, fiind absenţi ȋn toate momentele istorice importante pentru formarea conştiinţei naţionale româneşti: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Unirea Principatelor Române de la 1859 când Alexandru Ioan Cuza a fost ales primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România, proclamarea ca domnitor al României a lui Carol I ȋn 1866 şi transformarea României ȋn Monarhie Dinastică ȋn 1881, şi nu ȋn ultimul rând, participarea României ȋn Primul Război Mondial ȋncepând din 1916.
Nu trebuie să ne mire faptul că astăzi urmaşii acelor moldoveni nu au toţi conştiinţa apartenenţei la naţiunea română aşa cum o au fraţii lor de pe malul drept al Prutului de care au fost separaţi atât de brutal ȋn 1812, când Moldova condusă de un fanariot grec a fost ȋmpărţită ȋn două ȋntre turci şi ruşi. În 1859 folosirea limbii române este interzisă ȋn şcoli, iar limba rusă devine limbă oficială. În 1871 Basarabia este transformată ȋn gubernie, provincie rusească, acest lucru indicând că era considerată o parte inseparabilă nu numai a Imperiului Rus, ci şi a teritoriilor ruseşti. După ce au fost supuşi rusificării ȋn Imperiul Rus, a urmat moldovenizarea ȋn republica autonomă şi ȋn republica unională, şi sovietizarea pe parcursul perioadei sovietice.
Astăzi, 27 martie 2017, sărbătorim nu numai Unirea Basarabiei cu România, dar şi victoria românilor basarabeni care au ieşit ȋnvingători ȋn lupta lor pentru păstrarea identităţii lor culturale. Au trecut două sute cinci ani şi ȋncă nu fac parte din acelaşi stat românesc ȋn care trăiesc ceilalţi români de care au fost despărţiţi cu forţa ȋn 1812, dar fac parte din patria limbii române care nu cunoaşte graniţe politice, şi asta nu este decât meritul lor, marea lor victorie ȋn faţa unei istorii din care au ieşit ȋnvingători.