Infernul traiectoriilor

Gravity (2013): un thriller cu accente metafizice.

Recenta peliculă a lui Alfons Cuarón, Gravity, ar putea deschide calea spre un nou tip de blockbuster hollywoodian. Dacă până acum, spectatorul putea rămâne neclintit în faţa stilului din ce în ce mai emfatic, cineastul mexican – polivalent –  ştie să manevreze cu talent planurile-cadru, relevând un soi de supra-Eu kubrickian. Filmul Gravity înlătură orice îndoieli şi ne arată cum un cineast precum Cuarón – uimitor în blockbuster-ul din seria Harry Potter, dar grav în filmul Children of Men – impresionează printr-un punct de vedere panoptic, globalizant.

Plăcerea care se degajă, în timpul vizionării filmului Gravity, este una pur copilărească. Ca într-un  carusel de târg provincial, eroii sunt azvârliţi în toate direcţiile, înghiţiţi de hăul spaţial, târâţi de o acceleraţie exponenţială, lansaţi în aer precum un proiectil.

Primul cadru, din film, este o uluitoare scenă, de douăzeci de minute, în care-i descoperim pe cei doi astronauţi – dr. Ryan Stone, expertă în inginerie medicală (Sandra Bullock) şi Matt Kowalsky (George Clooney) – reparând de zor, în imponderabilitate, sistemul informatic de la modulul spaţial de pe orbita Pământului.

Cei doi actanţi îşi declină “partitura”: el este veteranul jovial, care face glume, iar ea este profesionista puţin încordată ce trebuie să respecte toate codurile de conduită. Camera de filmare descrie, apoi, o halucinantă mişcare de rotaţie al cărei pivot este staţia spaţială. La orizont, se întrevede Terra traversând câmpul vizual al spectatorului.

Imaginea “PlaneteiAlbastre”, văzută în 3D, dintr-un modul spaţial devine un spectacol fascinant. Curând, resturile unui satelit lansat în spaţiu loveşte staţia şi  perturbă misiunea celor doi oameni de ştiinţă, propulsându-i în vid către imensa “moarte” ce-i înconjoară.

Gravity capată aspectul unei curse de supravieţuire într-un mediu ostil omului, ale cărui funcţii vitale sunt presate de penuria de oxigen (în principal). Parcursul, înţesat de obstacole, pe care cineastul îl “oferă” personajelor nu este un loc comun, decorul diferitelor staţii orbitale este unul mobil, în care părţile se desfac şi se refac continuu; poate de aici şi originalitatea frapantă a filmului.

Sărind mereu dintr-o parte în alta, spectatorul se confruntă mereu cu o problemă de geometrie spaţială – sunt percepute formele cu toate asperităţile lor. Eroina trebuie să găsească o intrare şi un cod. Cel mai mare pericol este viteza inerţială: corpurile în suspensie îi sunt supuse, fiind obligate, deopotrivă, să evite obiectele lansate spre ele. Acest motiv conferă un aer uşor abstract şi chiar hipnotic acestui film, a cărei acţiune devine o pură problemă de traiectorie şi de acroşare, rezistenţa în faţa imesităţii aglutinante a spaţiului – această matrice fără formă şi fără faţă. Personajele par căzute într-un soi de moarte. Această problemă de fizică este pusă magistral în trei dimensiuni, devenind subiectul filmului, simplu şi eficient ca un curent de aer: până unde poate merge dorinţa de-a supravieţui, dorinţa de-a se agăţa, puterea de a se lupta cu materia sau, dimpotrivă, de-a se oferi trup şi suflet antimateriei (aici, avem în vedere caracterul depresiv al personajului interpretat de Sandra Bullock)? Eroina dezvăluie, pe parcursul acestei tumultoase traiectorii, că îşi pierduse fiica şi că ea însăşi încercase să i se abandoneze morţii. Sandra Bullock, singură pe ecran, aproape o oră, este extrem de convingătoare. În această confruntare-limită, fiinţa umană (o femeie!) poate sesiza şansa unei renaşteri simbolice.

În cele din urmă, Gravity se relevă drept un frumos film despre senzaţii, despre natura haptică a imaginii. De nenumărate ori, îngroziţi, în spatele vizierelor, precum nişte spectatori ai propriilor vieţi, supravieţuitorii căutau, cu disperare, o bară metalică, o bucăţică de materie, cu care mâna lor să frâneze alunecarea. De asemenea, hamurile de la combinezoanele lor îi ţineau atârnaţi, ca un cordon ombilical infernal, de pericolul de care fugeau. Trebuie să ştii să prinzi, apoi să îndrepţi, în doi timpi, ca să poţi supravieţui. Spre final, după ce-a traversat vidul, căldura şi frigul, sufocarea şi zdrobirea, şocul şi mângâierea, în egală măsură, devine o mână de pământ, o bucăţică de noroi ce se scurge printre degetele eroinei, precum o ultimă suflare a vieţii.

Mexicanul Alfonso Cuarón i-a îmbarcat şi i-a expediat pe Sandra Bullock şi George Clooney într-un thriller plin de realism, dar bogat în teme de reflecţie.