Acolo unde se termină visul și începe visarea.
V-ați întrebat vreodată de ce avem tendința de a uita visarea chiar dacă suntem atât de norocoși încât reușim să ne păstrăm visele? De ce, cu cât înaintăm în vârstă, ne pierdem din curajul visării cu ochii deschiși și al visării de față cu ceilalți? De ce păstrăm doar visul, fațeta intimă a visării, ca și când visarea în sine ar fi vreo povara, sau chiar vreo vină, pentru “conștiința socială”?
Ne-am obișnuit să ni se spună – și ne-am obișnuit să credem – că visarea este un păcat adolescentin care nu mai are ce căuta în tolba plină de griji a maturității. Și totuși, visarea este singura în stare să pună în funcțiune motorul care, din când în când, poate schimba lume în bine și viețuirile în viață. Iar visătorii sunt singurii în stare să ne trezească din somnul rutinei care se instalează între două vise alungate pe furiș de pe vreun colț de pernă. Și să ne spună că visarea nu poate fi despărțită de trăire. Iar ei, visătorii, sunt cei pe care ar trebui să îi ascultăm.
Lucările pe care tocmai le vedeți aparțin lui Nicholas Scarpinato, un fotograf în vârstă de doar 18 ani. Unul dintre oamenii care încă nu și-au pierdut visarea. Și care, sper eu, nu și-o va pierde niciodată.
