Împreună, până când viața ne va despărți

Oamenii se îndrăgostesc. Nu o spun eu. Pur și simplu se întâmplă de când lumea.

Oamenii plutesc împreună în jocul acela nebun al iubirii. Uneori, preț de câteva clipe. Alteori, preț de câteva luni. Și alteori, preț de o viață.

Împreună, oamenii refac clipele. Le dau gust. Le dau miros. Le încheagă. Le transformă în gesturi frumoase care te fac mereu să simți cum inima îți bate nebunește și nu vrei să fii vreodată în altă parte. Sau lângă altcineva. Câteodată, însă, ne dăm seama că sentimentele noastre nu sunt îndeajuns pentru a rămâne lângă un om. Și atunci, plecăm. Plecăm nu pentru că nu am mai putea rămâne.

Oricine poate rămâne lângă cineva o viață, dar nu despre asta este vorba în relații. Relațiile nu sunt lupte pe câmpul inimii și al răbdării. Relațiile nu sunt “care pe care” și “cât mai rezistăm împreună”. A rămâne unul alături de altul o viaţă întreagă nu presupune acte de eroism. Nu presupune compromisuri. Nici sacrificii. Presupune înţelegere, respect şi multă preţuire. Presupune tandreţe, zâmbet, căldură. Presupune să repari unde se poate şi să adaugi acolo unde se simte gol.

Presupune dimineţi în care să te pierzi în ochii celui de lângă tine. Clipe în care să te ţii strâns de mână. Presupune să tragi împreună la acelaşi car, în aceeaşi direcţie. Presupune să te bucuri unul de altul și unul pentru altul chiar și când când bucuria pare doar o părere. Presupune ca inima să ţină mereu sufletele în echilibru. Presupune nopţi de pasiune, iar când acestea dispar, nopţi tandre şi liniştite. Presupune iubire! Aceasta este reţeta unei relaţii de lungă durată – iubirea dincolo de toate şi de tot.

Relațiile nu se încropesc din compasiune față de un om, ci din dragoste. Când din rețeta asta lipsesc ingrediente, mai bine dăruiți-vă un zâmbet frumos și lăsați viața să completeze restul: golul lăsat de o plecare va fi umplut de cine va fi potrivit să îl umple.

Din când în când, iubirea înseamnă și plecări.