Identitatea spaniolă prin artele lirice

Albeniz, De Falla și Ravel.

În planul cultural al Europei ante-belice și interbelice se petrec o serie de mutații în plan muzicologic, astfel încât schimbările muzicale de ordin indicibil le putem relaționa cu anumite curente artistice precum: fenomenologia, psihanaliza, cubismul, expresionismul artelor, realismul muzical, serialismul muzicologic și dodecafonismul. Aceste schimbări culturale se datorează faptului că se dorește a se anula subiectivitatea eu-lui și, ca atare, deschiderea unei dimensiuni înspre o altă realitate: realitatea internă a eului, acea obiectivitate internă despre care menționau atât Wilhelm Wörringer, cât și Piet Mondrian în studiile lor dedicate picturii.

Un fenomen aparte pe planul muzicologiei europene se petrece în Spania. În afara realismului imprimat de Igor Stravinski sau de către Béla Bartók și Antonín Dvořák, am putea aminti de o voce calmă, cea lui Enrique Granados care la 28 ianuarie 1916 (cf. „Dicționar de mari muzicieni”, București, 2010) compune opera „Goyescas”. În paralel, Arnold Schönberg (1917) își compune “Scara lui Iacov”, iar Richard Strauss continuă pe filiera sa mono-dramatică prin “Ariadna”. Deși 1917, este un an al Războiului și deoarece multe mutații sociale se petrec la nivel mondial, muzica expresionistică își redimensionează structurile în conformitate cu psihanaliza eului afectat de marele război. Muzicologii vorbesc totuși despre existența „acelui element spaniol” care imprimă mai vivant muzica anilor 1916-1917. În noiembrie, 1917, Ravel termină suita pentru pian “Le tombeau de Couperin (Mormântul lui Couperin)” .

Spania cunoaște o nouă dimensiune muzicală datorită lui Ravel. Exegeții susțin următoarele aspecte:

“Cei doi fondatori ai școlii spaniole au fost Albeniz și Granados, ambii introducând în muzica lor elemente spaniole originale, izvorâte din tradițiile autohtone. Ambii au fost compozitori de operă, iar Granados a abordat stilul zarzuela, un gen de operă populară. De Falla a recurs la Andaluzia natală în căutarea surselor de inspirație, lucrarea sa „El amor brujo (Vrăjitorul Amor)” a fost inițial construită pe baza unei gitanería, o combinație de cântece, dansuri și dialoguri de inspirație țigănească, pe care ulterior a transformat-o într-o piesă de balet presărată cu cântece. Din compozițiile sale pentru claviatură, „Nopțile din grădinile Spaniei (Noches en los Jardines de España)” reprezintă una dintre lucrările de referință ale romantismului spaniol de secol XX.” (Allan Kendall în „Cronica muzicii clasice”).

Isaac Albéniz a fost un pianist și compozitor spaniol în această perioadă. Cântecele sale sunt profund influențate de călătoriile sale în America de Sud de la 1873. Creațiile sale respectă o vectorialitate armonică pe linia Schumann-Mendelsohn-Liszt și compune „Suita spaniolă”, „Rapsodia spaniolă”. Albéniz compune și pentru teatrul liric, având ca inspirație „Baletele” rusești ale lui Serghei Diaghilev. Generozitatea stilului său transpare și aduce o împlinire spirituală în muzica spaniolă de secolul XX. Apar inovații în tehnica de pian datorită lui Albéniz. Teoriile lui Pedrell („Pour notre musique”, redactate la 1891) aduc convingerea că muzica unei națiuni trebuie să se bazeze pe elemente populare. Continuatorul tradiției andaluz-catalane va fi succesorul său, Manuel de Falla.

Manuel de Falla își începe cariera în momentul în care îl ascultă pe Beethoven. A compus „Nopțile în grădinile Spaniei” (1911-1915), „Amorul vrăjitor” (1915), „Tricornul” 1919), „Păpușile meșterului Pedro” (1923). De Falla se va contopi și cu impresionismul armonic al lui Debussy sau cu „Rapsodia” lui Rachmaninov. „Tricornul” a reprezentat evoluția unui meta-limbaj care a pornit de la Scarlatti și reprezintă o trecere de la temporal la atemporal având ca finalitate abandonarea elementului etnic spaniol. Putem vorbi despre disoluția intenționată a elementului etnic.
“Pelleas și Melisande” este opera lui Debussy complet izolată în istoria muzicii europene. Ea pornește de la recitativul melodic mai apropiat barocului, plecându-se de la premisa că în „teatrul muzical se cântă prea mult”.

Maurice Ravel este cel care va imprima muzicii spaniole și un caracter vienez. Cultura austriacă îl va influența puternic. La 1912, baletul „Daphnis și Chloe”, comandat de Diaghilev la teatrul rusesc, poartă semnătura lui Ravel. Acest balet se suprapune deja și cu apariția „Poemelor de lirică japoneză” compuse de Igor Stravinski sau „Pierrot lunaire” de Arnold Schönberg. Ravel a luptat în bătăliile de la Verdun și Somme din 1916, și tocmai acest caracter al graniței dintre viață și moarte îi va imprima operelor sale realismul atât de tranșant. „Jeux dʹeau”, „Miroir” sau „Valsurile nobile și sentimentale” îl vor consacra drept un dodecafonist. În „Sonata pentru vioară și violoncel” din 1922, marchează o cotitură: simplitatea extremă a tehnicii, penuria armoniei. În 1932 cunoaște faima în SUA datorită „Concertului în Sol”. Maurice Ravel este considerat astăzi „un clasic” nu numai pentru lirismul și feeria ce degajă din operele sale, dar mai ales pentru claritatea scriiturii și a instrumentației. Ravel a îmbogățit limbajul muzicologic al erei sale, iar scriitura sa pianistică este un moment feeric din istoria Spaniei. Arta poetică pe stil muzical s-a consacrat în Ravel.