Femeia, în vocabularul meu, este o ființă intraductibil de frumoasă, o ființă catifelata pe al cărui trup, dacă ar fi îndeajuns de mult loc, ar ateriza fluturii și îngerii, adică cele mai grațioase făpturi din câte se pot imagina pe orizontala și pe verticala existentei noastre.
Nu credeți că femeia este, din orice unghi am privi, partea cea mai galanta a speței umane? Noi ca bărbați ne dam examenul de maturitate a simțirii în funcție de felul în care știm sa regăsim în alcătuirea sufletească a femeii resortul cel mai frumos al misterului nostru de a exista.
Femeia preia funcția esențială de a converti misterul universului într-o metafora. De fapt a exista ca femeie înseamnă a accepta acest statut de metafora cuibărită în carne și oase. Poeții, altfel decât filosofii, au fost mereu mai inspirați, știind sa facă din intraductibilul mister feminine materia primă a celor mai frumoase poeme.
Cum sa nu iubești femeia? Orice bărbat care, trecând prin viata, ratează momentul sublim al întâlnirii cu femeia, adică momentul în care înțelege, ca făptura ei delicată, îi poate colora fundamental viața, aș îndrăzni să spun ca a pierdut unul dintre cele mai rare prilejuri de a se bucura, dacă nu chiar cel mai rar. Observați cu atenție, va rog, cât de frumos este trupul unei femei atunci când asupra lui se proiectează fasciculul de lumină al propriei ei
fragilități.
Indiferent de reușitele noastre profesionale, de orice isprava sau împlinire realizam într-un târziu, privind înapoi asupra vieții noastre ca momentele în care am trăit cel mai intens sunt acele momente în care ne-a fost dat să iubim și sa ne simțim iubiți. Ce minunata e, cu toate neajunsurile ei, femeia și cât de puține sunt, totuși, minutele în care, în mod revelator, înțelegem asta.
Nu scriu despre femeie de pe poziția celui care o cunoaște, nu îmi asum acest rol, aș fi lipsit de onestitate, scriu din perspectiva acelui bărbat care o admiră, care intuiește că între suspinul și tăcerea unei femei e o lume de care nu te poți apropia prin silogism, logică și raționament, ci doar prin metaforă, iar asta înseamnă, în cele din urmă, emoție.
De câțiva ani încoace, iar acum în întregime, am ajuns sa înțeleg că femeia este ca o curgere de apă, uneori mai molcomă, alteori mai zglobie, dar întotdeauna vitală! Ea, femeia, are cea mai nobila misiune din univers, aceea de a multiplica viața, născând, și de a o înfrumuseța, iubind. Ce misiune mai nobilă și mai delicata, în același timp, poți avea?
Femeia care ne iubește este Oscarul nostru interior.
(Fragmente selectate din volumul “Viața la 40 de ani”)
să fiţi iubit aşa cum sunt gândurile şi inima dumneavoastră, domnule scriitor !!