Frumuseţe sălbatică

La Belle et la Bête – divertisment  cinematografic flamboaiant.

La Belle et la Bête, în producţia semnată de Christophe Gans, revine pe ecrane la o apreciabilă distanţă (aproape 70 de ani) de la adaptarea poetico-realistă a lui Jean Cocteau. Reînnodând legende (Brotherhood of the Wolf / Le Pacte des loups), realizatorul nu cedează în faţa modei de-a ajusta poveştile cu zâne, dimpotrivă, le plasează chiar în decoruri clasice. Deşi filmul nu aduce noutăţi în privinţa naturii simbolice a basmului, ne propune un spectacol minunat. Ne-am fi aşteptat la o re-lectură contemporană – ca şi în cazul peliculelor Blancanieves, după Albă-ca-zăpada şi cei şapte pitici sau Sleeping Beauty, după Frumoasa din Pădurea adormită, dar cineastul aduce, în faţa spectatorilor, universul oniric şi atemporal.

După naufragierea corăbiilor sale, tatăl lui Belle, un neguţător bogat (André Dussollier), este ruinat. Se vede obligat să părăsească oraşul şi să se retragă la ţară. Într-o noapte furtunoasă, se rătăceşte prin pădure, unde va descoperi un minunat castel, locuit de-o creatură înspăimântătoare. Bestia (jumătate-om, jumătate-leu) îl va pedepsi, fiindcă a îndrăznit să culeagă un trandafir  fără încuviinţarea sa. Negustorul are dreptul doar la o vizită acasă, pentru a-şi lua rămas-bun de la familie, înainte de-a fi ucis. Convinsă că vinovată de acest mare necaz este doar ea, Belle (Léa Seydoux) se hotărăşte să-şi salveze părintele, se aventurează pe teritoriile temutului monstru. Înarmată cu mult curaj, ea doreşte să elibereze, din blestem, Bestia, descoperind astfel dragostea adevărată. Din poveştile cinematografice ale lui Cocteau, Disney sau alte adaptări (desene animate, comedii muzicale, seriale de televiziune), ştim esenţialul.

Când a creat această somptuoasă istorisire, Christophe Gans a vrut să demonstreze că şi un cineast francez poate realiza un film popular, de mari dimensiuni. Realizatorul a continuat să  pună în valoare patrimoniul vizual francez, oferind această evocare cu puternice imagini.

Amator al acestui gen de cinema, regizorul a utilizat o gamă largă de efecte speciale, culori, machiaj, costume, într-o tehnică perfect asamblată. Gans a ştiut să evite ostentaţia, aşa încât spectatorul să nu obosească din cauza pasiunii sale pentru spectacol. Din multitudinea adaptărilor, referinţa majoră pentru acest cineast rămâne, însă, producţia lui Jean Cocteau (din anul 1946), cu Jean Marais şi Josette Day în distribuţie. Reaspectând linia trasată de predecesorul său, Christophe Gans galvanizează culoarea în raport cu alb-negrul expresionist şi îşi dezvoltă propria adaptare, dar oferă imagini ce seamănă cu vechile ilustraţii din cărţile de poveşti. Dominantele cromatice sunt auriul şi albastrul; decorurile exterioare amintesc de ilustratorul american Maxfield Parrish, de contrastele dintre peisajele înzăpezite şi cele primăvăratece, imaculate sau florale, întunecate sau pastelate, decupând sensul poveştii. Există veritabile momente de magie în această adaptare, făcută după Madame de Villeneuve (éditions Folio). Între versiunea din 1946 şi desenul animat, realizat în 1991, de studiourile Disney, Christophe Gans descoperă “cărarea” potrivită pe care să-i plaseze pe Léa Seydoux şi Vincent Cassel, în magnificele decoruri. Gans păstrează spiritul poveştii originale, dar îşi îngăduie unele digresiuni. Această intervenţie, de natură epică, îl va diferenţia şi mai mult de celelalte versiuni. Astfel, cineastul francez va aduce un omagiu “regelui efectelor speciale” (Ray Harryhausen), prin crearea gigantului din piatră, inexistent în povestea originală.

Bruno Bettelheim, în lucrarea Psychanalyse des contes de fées, puncta necesitatea cruzimii şi chiar a terorii, în poveste,  pentru a se ajunge la catharsis. Gants subliniază, cu inteligenţă, sălbăticia Bestiei, acesta comportându-se, adeseori, ca un nebun, ilustrând apartenenţa semi-felină. Dacă multiplicarea efectelor speciale oferă o imagine barocă (decorurile luxuriante din castel sau confruntarea finală cu gigantul din piatră) şi seamănă cu o demnstraţie tehnică, lucrurile iau o turnură mai realistă prin interpretarea Bestiei, animată de Vincent Cassel. Trecerile sale de la mişcările silenţioase la boscorodeli produc, deopotrivă, teamă şi fascinaţie, ca în povestea tradiţională. Personajul acesta constituie punctul forte al filmului, iar regizorul a devoalat originea şi trasformările suferite, protoistoria unui prinţ condamnat la monstruozitate, din pricina unui teribil blestem. Cititoarea de la începutul filmului va face legătura cu personajele despre care ea le spune (La Belle et la Bête) celor doi copilaşi. Folosind tehnica povestirii în ramă şi diferite câmpuri temporale, versiunea cinematografică din 2014 a riscat să capete un aer de artificialitate, ce poate îngreuna imersiunea în acel univers tulburător, imaginat şi creat de Christian Gans.

La vremea când cinema-ul american nu încetează să readucă în prim-plan poveştile clasice, Christophe Gans se repoziţionează şi livrează publicului un divertiment flamboaiant, plin de ambiţie. La Belle et la Bête (2014) demonstrează că cinema-ul francez nu e secătuit, ba chiar mai poate aduce lumină pentru a înfrumuseţa legendele cu monştri de odinioară.