Te-aştept în colibă, e balta aproape,
Pădurea, aici, este verde mereu
Şi caii sălbatici adorm lîngă ape
Și ploaia miroase a lacrimi de zeu.
Te-aştept, fără noimă, cînd trenul mai ţipă,
Cînd lemnul pocneşte a semn dureros,
Te-aştept în tăcere, te-aştept în risipă,
Te-aştept fără spaimă şi fără folos.
Aprind cîte-un foc, să îl vezi de departe,
Prin papuri şi sălcii, – lumină în drum,
Şi-o barcă din trestii anin, să te poarte
Ea singură-n locul cu flăcări şi fum.
Ţi-e viaţa uscată, o simt dintre valuri,
Şi nici n-ai copacul să-l îmbrăţişezi,
Întinzi şi în somn cîte-o mînă spre maluri,
Să ieşi din vîrtejuri şi să te salvezi.
Dar nu e scăpare, oraşul e-o groapă,
Şi-n jurul lui, viaţa ‒ un cîmp pustiit,
Pe care o barză, tîrîndu-se şchioapă,
Îşi simte pămîntul, sub ea, pregătit.
Încearcă măcar să te-abaţi pîn-la mine,
Prăji-vom un peşte la jar, vom bea vin,
Şi-n tainele nopţii spăla-vom rugine,
Cu ochii spre lună şopti-vom “Amin!”.
Te-aştept unde doarme adînc veşnicia,
În mijloc de smîrcuri şi plauri, şi stuf,
În locul în care se-ntoarce pruncia
Din mersul ei silnic, cu glod şi zăduf.
Se-aude iar trenul. Încet, fantomatic.
Un şuier… Apusul a fost mîngîiat.
Te-aştept în coliba din mediul acvatic,
Te-aştept lîngă Dunăre, la Calafat.
(din volumul “Purgatoriu pentru sfinţi”)