În vremuri de mult apuse, când oamenii erau încă aşezaţi, senini mental şi sufleteşte, calmi şi contemplativi, demodaţi şi prietenoşi, răbdători şi autentici, împăciutori şi bine dispuşi, apropierea sărbătorilor de iarnă aducea cu sine un splendid sentiment de pace, de curăţenie interioară, de odihnă mult aşteptată de întregul mapamond.
Ambianţa sărbătorilor e caracterizată de o miraculoasă, sublimă şi unanimă transluciditate sufletească. Realitatea imanentă se eternizează şi se inundă de un romantism duios. Misterul anual se reîmprospătează şi toţi îl retrăiesc ca pe o noutate totală, ca pe un eveniment ce se situează în alt plan decât acela al imanenţei. Zenitul vieţii noastre devine iubirea. Iubirea pentru ceilalţi, sinceră, altruistă, generoasă şi empatică. Iubirea adevărată e restauratoare, întăritoare, fortifiantă. Fericirea autentică ne consolidează pe termen lung toate energiile spiritului.
Naşterea divinului Prunc din Betleem sărbătorită de peste două mii de ani se identifică cu sărbătorile actuale într-un dozaj minimal, aproape identificabil. Anticiparea Împărăţiei Cereşti este catastrofal deturnată printr-o halucinantă alergare după neant. Sărbătorile pe care le trăim astăzi alunecă spre agitaţie şi nevroză. Toţi sunt acaparaţi de corvoada spasmodică a unui “du-te-vino” inutil şi sălbatic. Întreaga atmosferă pare otrăvită de înrăire generală, batjocură, furie şi limbaj de stadion înfierbântat. Tot soiul de ipochimeni isterici, obsesivi şi grobieni împânzesc şi murdăresc orice fundal. Avanscena politică românească se caracterizează prin purulente manevre de gherilă.
Ritmul vieţii zilnice nu menajează nicidecum pacea interioară. Românul tinde să devină tot mai nervos, resentimentar, înclinat spre acreală şi violenţă. Reflecţia subcombă în ea însăşi fiind înlocuită cu instinctul de conservare şi primitivism agresiv. Balastul de ură acumulat din suma insatisfacţiilor naţionale şi personale ne va împuţina sufleteşte şi intelectual. Nici un personaj de pe defăimătoarea scenă politică românească nu poate deveni o precupare obsesivă de viaţă, o realitate absolută şi plină de consistenţă.
O psihoză imbecilă bântuie la toate nivelele societăţii. Ne confecţionăm fericirea din orgolii bolnăvicioase, patimi scabroase, mândrii nebuneşti şi dialoguri triviale. Ne construim viaţa pe monomania infidelităţii care ne ruinează fiinţa, suspendă conştiinţa spiritului şi ne evacuează radical orice şansă la o viaţă fericită autentică. Întregul spectru al vieţii obişnuite se surpă în sosul toxic al degradării. A te lăsa purtat de superficialitate, acaparat de limitele relativului, aproximativ în tot ce faci, variabil şi schimbător, se concretizează în autosabotaj existenţial.
La polul opus se află staticul, încremenirea sufocantă în prostia ameţitoare şi greu digerabilă, trădătoare, reacţionară care irită fibrele sufleteşti, hărţuieşte şi copleşeşte de lehamite. Reîntoarcerea la frumos trebuie căutată în altă direcţie. Starea actuală este o condamnare la autism şi schizofrenie cotidiană. Suntem inautentici, ipocriţi, oportunişti şi absenţi faţă de oricine şi orice, exceptând interesul personal. Cultul propriei efigii e pură egolatrie. Omul din noi este schimonosit, exilat în exterior, divizat, banal, secătuit şi lipsit de orice anvergură morală şi intelectuală.
Sărbătorile de iarnă trebuie să ne conducă pe fiecare dintre noi către un liman recuperator. Zăgazurile noastre sufleteşti construite de-a lungul acestui an trebuiesc îndepăratate. Vălul răutăţii ridicat. Munca rutinieră şi repetitivă, înlocuită cu destinderea bine meritată. Pulsul accelerat al societăţii, suspendat. Timpul încetinit. Înghesuiala cu aspecte apocaliptice evitată. Prostul obicei al călătoriilor costisitoare înlocuit cu confortul domestic, savurând răgazul dulce şi molatic al serilor răcorase şi proaspete de iarnă alături de sufletele dragi.
Abundenţa, neliniştea, rătăcirea generală şi lăcomia precară te fac să ratezi esenţialul. Aceste momente de final de an ar trebui să fie străbătute de o adiere calmă, senină şi plăcută de contemplativitate, de introspecţie interioară şi nu în ultimul rând, de recunoştinţă în faţa Providenţei.
