Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
De-ai ști… dar nu știi, Doamne,
cât aș fi vrut de mult
să-i potolești privirea
și-al vorbelor tumult,
să-ncetinești căderea
spre raiul nimănui
și fulgerând tăcerea,
să-i strigi în suflet lui:
”Elibereaz-o, las-o,
i-a fost de-ajuns amar!
De ce-i mai seceri vise?
N-o mai lovi-n zadar!
Ți-am dat-o ca poruncă,
iar în porunca mea
cu pietre nu se-aruncă!
Știi tu cine e ea?
E răsuflarea vie
a pruncului născut,
e viața care-n tine
a curs de la-nceput,
e dorul de acasă
și liniștea din prag,
e ochiul meu din ceruri,
privindu-te cu drag.
Ți-am dat-o ca poruncă,
s-o aperi, s-o iubești,
nu să-i înnouri cerul,
din rai s-o izgonești,
nici să-i acoperi ochii
cu vălul cenușiu
al clipelor ucise
de tine-n vis pustiu”.
Dar Tu nu i-ai zis, Doamne!
De ce n-ai spus nimic?
Eram eu prea departe
în raiul meu prea mic?…
Și m-am trezit deodată
că mi-e de mine dor,
când revărsam lumină
în ochii tuturor.
Și-atunci mi-am zis pe nume,
Femeie m-am chemat
și l-am iertat de toate,
el singur vinovat
că vocea mea nu-i cântec,
ci doar un vers șoptit,
ce, mai presus de toate,
l-a scris și l-a iubit.
