“Tot omul, toată împerecherea, tot partidul își are câte o fată a lui Chiriac a sa: mai slută, mai frumoasă, mai isteață, mai toantă, cum a dat Dumnezeu!”
Aveam o rudă, și acea rudă avea un vecin, pe care îl chema Chiriac. Acel Chiriac avea o fată tânără și cam frumușică, ca toate fetele tinere ce nu sunt urâte. Ruda mea iară avea soție, ca toți oamenii însurați, și soția lui avea un văr. Vărul acesta era neînsurat, era un flăcău unguresc care se prefăcea înamorat și atunci când nu era, ca să-și dea un aer de om simțitor și plin de pasiune. Când însă îi și cădea cineva tronc la inimă, atunci era numai foc și inimă albastră.
Într-o zi văzu pe fata lui Chiriac; flăcăul își răsuci mustața și se uită șoimește la dânsa; îi căzu, cum ziserăm, tronc la inimă; biata fată însă n-a știut nimic până în ziua de astăzi. Flăcăul nostru acum nu era ziuliță să nu vorbească tot de fata lui Chiriac: orice vorbă se deschidea, el mâna conversația pe departe cu dibăcie, și de ici, de colo aducea vorba tot de fata lui Chiriac. Începea laudele și disputele de biata fetișoară.
Fetele frumoase adeseori sunt criminale în ochii femeilor – de ce să fie frumoase – și de aceea începeau și dispute; se formau numaidecât două partiduri. O dată, de două, de trei ori, de zece ori, de o sută de ori fură aceleași laude și aceleași dispute. Ruda mea, stăpânul casei, venea de la trebile sale, afla partidurile formate, disputa fierbinte, asculta în mijlocul casei până să se orienteze și, scoțându-și giubeaua, începea să ofteze: “Ce! iar de fata lui Chiriac e vorba?!”.
Astfel rămase ca un fel de proverb până acum, când e vorba tot de unul și același lucru, tot de una și aceeași chestiune, să auzi pe câte unul să exclame: “Hei, vai de noi, iar de fata lui Chiriac este vorba?!”.
Tot omul, toată împerecherea, tot partidul își are câte o fată a lui Chiriac a sa: mai slută, mai frumoasă, mai isteață, mai toantă, cum a dat Dumnezeu! Spre exemplu, fata lui Chiriac a mea este limba românească: unora li se pare urâtă foc, mie mi se pare frumoasă, și suntem chit. Fac ce fac și tot de fata lui Chiriac aduc vorba. La mulți iară fata lui Chiriac este Eliade cu limba lui cu tot, și oriunde se adună, orice vorbesc, nu se poate până să nu vorbească tot de fata lui Chiriac. La unii fata lui Chiriac sunt grijile străine, la alții – punerea la cale a patriei; la unii — căciula beșleagei, la alții — căciula vlădicei, la alții — căciula lui vodă. La unii fata lui Chiriac este popa, la alții — preoteasa, și la alții, care sunt mai moderați, fata preotesei. Cât pentru mine, eu sunt din cei moderați.
Fac ce fac bieții oameni și tot de fata lui Chiriac aduc vorba. Fiecare cu fata lui Chiriac a sa; a unuia e mai tindicheată, a altuia mai snovoasă; a unuia mai naltă, a altuia mai ghindoacă; a unuia blondă, a altuia brună, a altuia castanie; a unuia năsoasă, — bat-o cârnia, — a altuia cârnă; a unuia cu ochii puși ca cu fusul, și a altuia cu ochii mari; fel de fel de fete ale lui Chiriac și fel de fel de gâlceve. Să vă văz, copii: nu vă lăsați, luați-vă de păr, că e vorba de fata lua Chiriac!
Ion Heliade-Rădulescu (6 ianuarie 1802 – 27 aprilie 1872)
Fata lui Chiriac (1846)
Foto: Laura Zalenga