Bunicii au şi ei o istorie, înscrisă în multe alte istorii.
Adeseori, avem tendinţa să considerăm că anumite lucruri sunt vechi de când lumea, atemporale şi de la sine înţelese. Obişnuim să proiectăm asupra trecutului propriile noastre valori sau pe cele ale societăţii în care trăim.
Reprezentările actuale ale bunicilor sunt rezultatul unei evoluţii istorice, sunt nişte construcţii sociale şi culturale. Bunicii au şi ei o istorie, înscrisă în multe alte istorii – în cea a familiei, a bătrâneţii, a copilăriei sau a vieţii publice. Toate aceste aspecte particulare au intrat în atenţia “noii istorii” – istoria mentalităţilor – o istorie ambiţioasă, interesată să surprindă reprezentări, atitudini şi sensibilităţi ale oamenilor din societăţile de altădată.
Cu multe dintre imaginile despre bunici am venit în contact, unii dintre noi, odată cu primele bucăţi de lectură şcolară: Bunicul, Bunica de Barbu Ştefănescu – Delavrancea sau În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Morcoveaţă de Jules Renard, Cosette după Victor Hugo, Heidi, fetiţa munţilor de Johanna Spyri, Micul Lord de Frances Hodgson Burnett ori din basmele lui H.Ch. Andersen (Fetiţa cu chibrituri, Mica Sirenă).
Bătrâneţea, ca o etapă din viaţă, are semnificaţii diferite de la o societate la alta, de la un timp istoric la altul. Modul de a trăi vârsta a treia, valorile asociate acesteia, reprezentările bătrâneţii nu sunt constante istorice şi culturale. Uneori avem de-a face cu unele stereotipuri ale senectuţii: imaginea patriarhului autoritar, şef al clanului familial, despot căruia trebuie să i se dea ascultare sau bătrânul decrepit, o adevărată povară pentru familie. Ambele reprezentări au ceva în comun – distanţa faţă de membrii familiei şi lipsa legăturilor afective. Se poate afirma faptul că bunicii sunt o “invenţie” modernă (datând din secolul al XVIII-lea), iar apariţia lor nu se atribuie atât factorilor demografici, cât unor situaţii sociale, culturale şi ideologice; o creaţie a epocii Luminilor – moment de turnură în reprezentările bătrâneţii. Apariţia noilor bunici, acei “grands-parents gâteux”, este în strânsă legătură cu noile valori ala familiei burgheze centrate mai mult pe afecţiunea inter-generaţională decât pe principiul ierarhiei şi autorităţii. Mediile burgheze doreau să promoveze egalitarismul familial şi respectarea aspiraţiilor fiecărei generaţii.
Secolul al XIX-lea şi, mai ales, cel următor vor amplifica aceste reprezentări, constituindu-se un întreg imaginar al bunicilor. În această perioadă, li s-au dedicat şi paginile din literatură mai sus citate. Idealizarea bunicilor, fiinţe aproape mitice, este prezentă în scrierile autobiografice (din literatură), pagini care au contribuit la modelarea unor comportamente şi atitudini din sensibilitatea colectivă. Dincolo de “magia” relaţiei cu bunicii – ca răsfăţ, joacă, complicitate – copiii au nevoie de autoritate şi de reguli. De aceea, instanţa parentală ar trebui clar demarcată de cea a bunicilor.
În societatea occidentală de astăzi, bunicii sunt “veşnic tineri”, sportivi, dinamici, uneori hiperactivi şi hedonişti; bunicii de modă nouă dispun de o mare marjă de manevră. În mediul balcanic, importanţa bunicilor a fost una covârşitoare. Alexandru Paleologu, un intelectual român de rasă, preciza că “babele sunt păstrătoare de civilizaţie”.
Domnul Paleologu nu acceptă corectările artificiale, ale acestui proces natural, la care recurg azi, în special, femeile. De fapt, modificările acestuia fac să se rateze şansa glorioasă de a deveni babă. “Fiindcă mai frumos şi mai nobil lucru decât o babă nu există! Babele ajung la un fel de întâlnire a egalităţii sociale. O babă ţărancă şi o babă ducesă e tot o babă! Sunt aceleaşi păstrătoare ale civilizaţiei şi ale tradiţiilor onorabile, ale credinţei şi fricii de Dumnezeu. Afară de cazul când nu s-au lăsat băbite! Din nenorocire, la ţară nu se mai fac babe! Am văzut la ţară ţărănci coafate, cu unghii făcute cu ojă (chiar şi la picioare), cu tocuri.” (Talentul de a fi bătrân în Interviuri cu Alexandru Paleologu)
Fireste, e greu să împărtăşim entuziasmul retoric pentru frumuseţea stării de babă, în schimb am putea fi de acord cu afirmaţii precum: “ […] Eroismul la femei e atât de cotidian şi de natural, încât nici nu mai este recunoscut ca atare” sau “De obicei, femeia bătrână este o fiinţă, care chintesenţiază tot ce este feminin. Adică, nu mai e nici atracţia trupească, nici darul de geneză, nu mai e nimic decât bunătatea inteligenţei. Şi asta se vede foarte bine mai ales la femeile bătrâne. Iar la moşnegi, nici vorbă. Dar este mai pură, mai putin impunătoare, dar mai insidioasă, mai penetrantă la femeile bătrâne.”
Folosindu-se doar de o cochetărie stilistică, reuşind să capete un caracter august, o persoană de vârstă mai înaintată poate accepta, cu luciditate, “farmecul discret al bătrâneţii”, asumându-şi rolul de bunic sau de bunică.
