Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
Câte ceva despre ce s-a schimbat (și ce nu s-a schimbat) în ultima sută de ani.
România anilor 1920 – 1930…
Cârciuma și diviziunea muncii
“La sate, viaţa curgea relativ simplu, după calendarul muncilor agricole.În zilele de sărbătoare, soţul şi soţia mergeau la biserică. La întoarcerea acasă, bărbatul rămânea la cârciumă, pentru a sta de vorbă cu oamenii din sat, iar femeia mergea acasă pentru a avea grijă de gospodărie. În familie exista o “diviziune a muncii”; bărbatul se ocupa de treburile din curte (îngrijirea vitelor, tăiatul lemnelor, diverse reparaţii), iar femeia de cele din interior (bucătărie, spălatul rufelor, tors, împletit, ţesut etc.). Vara, toţi cei valizi (inclusiv copiii de 6–7 ani) mergeau la muncă pe ogor, de unde se întorceau pe înserate.
În oraş, viaţa de familie era mai diversificată. În “familiile bune”, soţul pleca la servici, de unde se întorcea pe la orele 15–16, pentru a lua masa împreună cu familia. Doamna se scula mai târziu (pe la 9:30 – 10:00) şi, după ce servea ceaiul, făcea o plimbare prin oraş (cel mai adesea pe la magazinele de modă). Copiii mici erau crescuţi de doică, iar cei mari de “nemţoaică”, al cărei rol era, pe lângă cel de a le face educaţie, şi acela de a-i învăţa o limbă străină. În familiile de muncitori, de regulă, numai soţul avea serviciu, în timp ce soţia se ocupa de gospodărie şi de copii.”
Ori la bal, ori la spital
“Fidelitatea era o virtute, căsătoria fiind considerată de români o instituţie sacră. La sate, infidelitatea feminină era aspru sancţionată, astfel că persoana în cauză era nevoită să părăsească localitatea. Infidelitatea bărbaţilor era tolerată, iar concubinajul cu o femeie văduvă nu genera prea multe discuţii.
La oraş exista mai multă “libertate” din partea soţilor. În lumea artiştilor şi scriitorilor, dar şi a politicienilor, infidelitatea era un fapt aproape obişnuit. A fi amanta unui “domn ministru” era chiar o virtute, deoarece astfel se deschideau anumite uşi şi se obţinea – pentru soţ, rude, amant – un post în aparatul administrativ sau unele înlesniri în domeniul economic (credite, permise de export etc.). Existau şi infidelităţi “dezinteresate”.
În mediile modeste, fidelitatea soţilor era mult mai mare. Bărbatul îşi trata nevasta ca pe un bun personal, iar cel care atenta la “onoarea” lui putea sfârşi tragic.”
Cu cățel și cu purcel
“La sate o locuinţă adăpostea, de regulă, o familie, dar nu erau puţine cazurile când în aceeaşi casă locuiau bunicii şi copiii căsătoriţi. (…)Calitatea acestora era foarte diferită. De regulă, în Transilvania şi Bucovina casele erau din piatră şi din cărămidă, la munte din lemn, iar în vechiul Regat şi Basarabia, din chirpici sau paiantă.
Deşi o casă aveau două–trei camere, toţi membrii familiei trăiau doar într-una; nu erau puţine cazurile când – mai ales iarna – în această cameră erau găzduiţi şi viţelul, mielul sau chiar purceii abia născuţi; de regulă, cloştile aveau amenajat cuibarul sub pat. Ferestrele nu se deschideau, pentru a nu intra frigul; pe sobă se uscau obielele şi încălţămintea; gunoiul se strângea în spatele uşii şi era “dus afară” la două-trei zile. Mobilierul consta din unul sau două paturi, două-trei scaune, eventual şi o măsuţă. În tindă, aflată de obicei între camera “de zi” şi cea “de curat”, se afla vatra, pe care se gătea în ceaune de tuci sau oale de pământ. În camera “de curat” se aflau lada de zestre, patul acoperit de velniţe ţesute în casă, pe care erau aşezate perine mari şi mici, masa cu faţa de masă din in sau borangic, scaunele pentru musafiri. Această cameră era deschisă la momente deosebite: nuntă, botez, înmormântare, sau atunci când venea preotul în Ajunul Crăciunului, de Bobotează sau de Paşti.
La oraşe, locuinţele erau mai diversificate. Cei 3.632.178 locuitori din mediul urban trăiau în 560.558 clădiri. În Transilvania şi Bucovina o clădire revenea la 7,2 persoane, în vechiul Regat la 6,1, iar în Basarabia la 6,8. Cea mai mare aglomeraţie era în Bucureşti – 9,8 locuitori într-o clădire.”
Dragi “bucureșteni”…
“Conform legii, fiecare oraş trebuia să aibă un plan de sistematizare, dar în fapt cel mai adesea s-a construit la voia întâmplării, cu deosebire în zonele periferice. Tehnicienii primăriilor nu şi-au dat silinţa să întocmească planuri temeinice, astfel că din cele 81 proiecte de alinieri şi deschideri de străzi, trimise în anii 1923–1926 la Consiliul Superior Tehnic din cadrul Ministerului de Interne (care se ocupa cu administraţia locală), au fost avizate doar şapte, iar din 38 proiecte de sistematizare s-au aprobat numai două. Până la sfîrşitul perioadei interbelice nici măcar 10% din totalul oraşelor României nu aveau planuri de sistematizare, aşa cum prevedea legea.
De această situaţie au profitat multe persoane, mai ales cele care se mutau de la sat în oraş.A apărut fenomenul locuinţelor “instantanee”, ridicate în câteva zile în mare grabă, mai ales în preajma şi în timpul sărbătorilor religioase, perioadă când oficialităţile nu vizitau zonele respective. Graba cu care se ridicau aceste locuinţe se datora lipsei auorizaţiilor de construcţie. Ele se caracterizau prin calitatea inferioară a materialelor folosite: lemn, pământ, rogojini bulgărite cu pământ, chirpici, vălătuci, paiantă pentru pereţi, şindrilă sau stuf pentru acoperiş. Autorităţile acceptau faptul împlinit, astfel că numai în Bucureşti existau, în 1938, peste 20.000 de asemenea locuinţe.”
Fragmente dintr-un material amplu și foarte bine documentat realizat de către Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu. Un material pe care vă invit să-l citiți integral aici.
