A scrie despre clipele sonore care se unificã sub bagheta mâinilor noastre… e ca și cum ai scrie un poem pe coli albe, astfel încât sã nu verși un strop de cafea pe ele.
A scrie despre muzicã înseamnã mai degrabã, a scrie despre “sentimentul muzical” sub egida cãruia este plasatã ființa în-sine.
Este o condiție ce nu poate fi eliminatã, cea a “sentimentului”. A trãi fãrã ceva sonor în jurul tãu, ar fi ca o condamnare la un spațiu abstrus, deformat, ca o condamnare la a vedea zilnic pe pereții lãuntrici umbrele cu gurile cãscate înspre tine și cu dinții scoși la ivealã ca un fierãstrãu.
Acești pereți lãuntrici ar cãdea de la sine, la prima ploaie sau la primele lacrimi, cãci s-ar înmuia precum cartonul la forța clapei de pian. Ar cãdea eliberând spațiul lãuntric și dez-ocultând fenomenul ființei- acela de a se contopi din plin cu sentimentul muzical.
Și totuși… 🙂 gurile acelea cãscate cu danturi de fierãstrãu și cu brațe de balauri, care stãteau sã muște din tine tot câte o bucatã, din carnea pereților, încep sã cadã, rând pe rând, ca într-un șanț al nimicului bolborosind din mlaștina suferinței-“nimic”; și totuși, aceste ființe cu trupuri ciudate ca de fierăstrãu, cu dinții fioroși și cu ochii cât oglinda de pe perete, încep sã disparã, sã piarã la prima clapã atinsã de vreun pianist, fie el și un necunoscut.
Aceastã dispariție a acestor ființe nemaiîntâlnite, ne spune un singur lucru- acela cã realitatea și monștrii ei au fost inventați nu pentru ca ei sã ne sperie pe noi, ci ca noi sã învãțãm sã viețuim cu ei. Fiecare clapã de pian atinsã cu șaisprezecimi mãrunte ca într-un maraton al lui “a fi” cãtre “a fi-ceea-ce-este”, este o bãtãlie cu fiecare monstru zimțat cu dinți din fildeșul nopții.
Și vrem sã câștigãm fiecare bãtãlie, nu pentru cã vrem sã câștigãm ceva, ci pentru că vrem sã ducem la plenitudine datoria moralã fațã de sinele fiecãruia dintre noi.
A fi sau a nu mai fi, punct si contrapunct, acord și dezacord- diferența poate fi fãcutã numai de grația cu care degetele noastre știu sã facã trecerea lui “a fi” de la o clapa la alta.
