Dacă nu ar fi existat copilăria, m-aș fi îndoit sincer de existenta paradisului! Dar așa, păstrez în mine, din timpul aproape ireal al vârstei de copil un segment de paradis terestru.
Cât de minunați sunt copiii, ei sunt mâinile – vorba lui Henry Beecher – cu care ne prindem de rai! Surâsul din vremea copilăriei îmi pare acum un reazem pentru toată viața și pe măsură ce trec anii devine tot mai acută înțelegerea unui fapt nedemontabil: ca a fi un om împlinit înseamnă, intre altele, a recâștiga uimirea, candoarea întrebărilor fără răspuns, de a redescoperi bucuria în tot ce ne înconjoară, de a mulțumi cu un zâmbet firesc pentru un dar și mai înseamnă ceva esențial, a nu avea memoria răului.
Poate ca întreaga lume, universul cu totul, se poate sprijini într-un surâs al copilăriei. E frumos progresul lumii, e binevenit, dar câtă vreme mai sunt copii pe al căror chip se citește tristețea, noi, oamenii mari, încă nu am progresat suficient în a înțelege ca miza zbaterii noastre zilnice nu este dată atât de mult de comoditatea traiului nostru cât mai curând de reușita de a nu lăsa tristețea să umbrească chipul niciunui copil.
Sa nu ne pierdem, așadar, rațiunea de a fi: pare să nu fie alta mai minunată decât aceea de a trai simplu, cu eternul surâs al copilăriei ce dăinuie în noi peste timp!
