O poveste cu morală, despre iubire, eliberare și captivitate.
În 1964, scriitorul canadian Graeme Gibson a cumpărat, din Mexic, un papagal pe care l-a numit Harold Wilson. La început, Harold era afectuos și părea fericit, însă o dată cu mohoreala iernii canadiene a devenit din ce în ce mai posomorât. Ca urmare, Gibson a făcut aranjamentele necesare pentru a-l dona grădinii zoologice din Toronto. În ziua stabilită, Gibson a dus pasărea la grădina zoologică într-o colivie pe care i-o pregătise special și, după ce și-a luat rămas bun de la Harold, s-a pregătit să plece.
“În acel moment, Harold a făcut ceva care m-a uimit: pentru prima dată (și exact cu vocea pe care copiii mei ar fi folosit-o) m-a strigat – “Tati!”. Când m-am întors, și-a înclinat capul spre mine, așteptând: “Tati”, a repetat.
Nu-mi amintesc exact ce i-am spus. Ceva despre faptul că va fi mai fericit acolo și că își va face mai repede prieteni. Genul de lucruri pe care le spui copiilor atunci când îi lași singuri în tabără. Cu toate acestea, am continuat să-l aud cum mă strigă – “Tati ! Tati!” – și dincolo de porțile grădinii zoologice, pe măsură ce mă îndepărtam. Am fost devastat atunci când am descoperit că Harold îmi știa numele și că a folosit acest nume pentru că s-a identificat cu copiii mei.
Astăzi cred că a știut tot timpul acest nume, dar l-a folosit atunci, pentru întâia oară, din disperare. Atât Konrad Lorenz cât și Bernd Heinrich menționează cazuri în care păsările au strigat numele apropiaților în momentele în care s-au simțit amenințate de un pericol serios. Eu nu mai sunt surprins de astfel de informații. Ne gândim la păsări noastre captive ca la animalele noastre de companie, dar poate că și noi suntem, în aceeași măsură, animalele lor de companie.” (Graeme Gibson)
O creație grafică realizată din petale de flori de către Hong Yi (mai multe aici).
(via)
